Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Matei Vişniec – toate ceasurile cîntăresc 30 de kilograme

        de Nichita Danilov

Pe la mijlocul anilor optzeci, Matei Vişniec locuia la subsolul unei impunătoare clădiri din centrul Bucureştilor, nu departe de Hotelul Intercontinental, într-o odăiţă minusculă, de un metru jumătate pe doi metri şi jumătate, cu o fereastră micuţă situată la o palmă deasupra trotuarului, ferestruică prin care se vedeau doar picioarele pietonilor, retezate pînă la genunchi. Cîte două-trei persoane se opreau în faţa gemuleţului, stăteau, discutau, rîdeau, se certau, bîrfeau, se indignau, îşi bîţîiau picioarele, se îndepărtau în direcţii opuse. Veneau apoi alte picioare şi se instalau în acelaşi loc, în faţa aceluiaşi gemuleţ sub care se afla măsuţa de lucru a poetului plină de sticle, ibrice şi cărţi. De aici, din această hrubă dostoievskiană, să-i fi venit oare lui Vişniec imaginea terifiantă a celor zece mii de picioare care stau şi aşteaptă la porţile oraşului său alcătuit dintr-un singur locuitor? Citez din memorie: „Zece mii de picioare de uriaş/ stau nespălate la porţile oraşului/ nimeni nu zice nimic iar îngerul trece pe lîngă ele/ somnoros şi tăcut”. Şi tot de aici, lugubra imagine a călătorilor prin ploaie: „Noi trebuie să fim cei mai trişti călători prin ploaie/ noi trebuie să ne punem pe umeri lungi mantale de ploaie/ şi să călătorim pe străzi ude cu bocancii uzi/ trebuie să fim chiar mai uzi decît ziua ploioasă/.../ trebuie să murim ca nişte adevăraţi călători prin ploaie/ strigînd din inima udă/ cu săgeţile ude înfipte în degete” (Călătorul prin ploaie). Ca să ajungi în odăiţa în care vieţuia poetul Vişniec, trebuia să treci primtr-un fel de curte interioară murdară şi urît mirositoare; intrai pe uşa din dos, coborai o scară extrem de îngustă, în spirală, dădeai într-un coridor – un adevărat labirint – luminat slab de cîteva becuri prăfuite, coridor care cotea cînd la dreapta, cînd la stînga; în sfîrşit, după ce orbecăiai bine prin faţa mai multor uşi, în spatele cărora chiriaşii mişunau trebăluind prin bucătării ca nişte insecte – e de mirare cîtă lume încăpea aici, o adevărată colonie – nimereai şi uşa lui Vişniec. Într-adevăr, era o locuinţă de artist. Am aflat că între timp Matei Vişniec şi-a schimbat mai multe gazde, din ce în ce mai bizare. Îl invidiez. În fine, să trecem la ale noastre.
Universul poetic creat de Vişniec nu este unul nebulos, ci exact, exact ca o demonstraţie matematică. Demonstraţie ce se bazează pe metoda reducerii la absurd. Pentru Matei Vişniec, pare-se, a exista înseamnă a gîndi, a concepe şi nu a simţi, a trăi. Poezia sa este mai mult proiecţia unei minţi lucide, a unui creier „hiperlucid”, decît o răbufnire a subconştientului. Mai mult un univers a la Eugčne Ionesco, ŕ la Capek decît ŕ la Kafka.
Cum arată oraşul închipuit de Vişniec? Există mai multe feluri de a imagina un oraş. Cunosc pe cineva care şi-a imaginat un oraş al orbilor, construit şi locuit de orbi. Transcriu un mic fragment din carneţelul lui de scriitor. Deci, un oraş clădit de orbi. Nici nou, nici vechi. Pare să aparţină mai mult trecutului sau viitorului, decît prezentului. Construcţii fără ferestre, doar, pe alocuri, guri de aerisire. Clădiri ovoidale, albe, făcute parcă din coajă de ou. Par nişte ouă de păsări uriaşe. Unele mai mici, altele mai mari. Scări în spirală, trepte înguste. Clădirile sînt legate între ele cu cabluri metalice pe care se plimbă orbii, ţinîndu-şi echilibrul cu ajutorul  unor bastoane albe, lungi ca nişte prăjini. Au simţul tactil deosebit de dezvoltat. În locul ochilor, li s-au dezvoltat enorme pîlnii, în care poţi să-ţi înfunzi mîinile pînă la cot (nu sfătuiesc totuşi pe nimeni să-şi vîre mîinile în ochii unui orb: nu se ştie peste ce va da acolo). Se orientează după ultrasunete. Simt de la distanţă orice obstacol. Nu ştiu niciodată cînd e zi şi cînd e noapte. Nu se întunecă, nici nu se luminează. Par să trăiască într-un veşnic crepuscul. O lumină grea, apăsătoare se scurge de sus. Au picioare lungi, ca nişte catalige. Braţele li s-au subţiat şi s-au lungit enorm. De asemenea, degetele. Se salută ceremonios, punîndu-şi mîna dreaptă pe piept şi înclinîndu-se adînc unul în faţa altuia. Nu vorbesc. Comunică între ei prin telepatie. Ţiuituri şi ţipete ascuţite se întretaie în aer. Gînduri, idei, fraze se intersectează în spaţiu ca nişte păsări nevăzute. Domnii orbi îşi descoperă capul şi se lasă pe stradă în genunchi în faţa doamnelor oarbe. Doamnele oarbe surîd întinzîndu-şi mînuţele albe şi delicate spre buzele domnilor orbi. Domnii orbi prind cu multă delicateţe mînuţele doamnelor şi le sărută prelung, ciulindu-şi pîlniile ochilor şi mişcînd din urechi. Doamnele oarbe chicotesc de plăcere şi se clatină pe picioarele lor lungi şi subţiri ca nişte fuse, gata-gata să-şi piardă echilibrul şi să se prăbuşească în gol. Tot chicotind şi clătinîndu-se uşor, se îndepărtează în lumina rece a crepusculului. Copiii orbi se plimbă cu trotineta pe aceleaşi cabluri. Cîte un copil se dezechilibrează şi cade de la înălţime. Nu păţeşte însă nimic; jos sînt oameni orbi tocmiţi special pentru prinderea copiilor orbi ce se prăbuşesc de pe cabluri. Pictori orbi pictează peisaje după natură oarbă. Tablourile sînt expuse pe străzi.
Oraşul închipuit de Matei Vişniec este un oraş abstract, utopic, un oraş-idee, guvernat parcă de un fel de legi ale lui Zenon, în care săgeata zvîrlită din arc stă pe loc, iar ţinta se mişcă spre săgetător. În care glontele este expulzat din carne, din rană, înapoi în ţeava puştii. Fiecare poem e ca un bloc făcut din plăci prefabricate. Constructorul Vişniec pare să fi urmat punct cu punct planul stabilit de arhitectul-poet. Versurile par să fi fost turnate – cu tot cu uşi şi ferestre – în altă parte şi aduse apoi la locul construcţiei. Propoziţiile, sintagmele sînt sudate apoi între ele şi edificiul poemului se înalţă văzînd cu ochii. Din aproximativ aceleaşi sintagme pot rezulta construcţii cu totul diferite. Odată executat, „imobilul” este mobilat cu cele trebuincioase. Sînt aduse dulapuri, draperii, mese, paturi, scaune. Mai ales scaune. Unele edificii sînt înălţate numai din scaune. În faţa scaunelor se întind nesfîrşite alei, străjuite de statui ascunse printre arbori. În centrul oraşului sînt mai multe fîntîni arteziene, din care nu ţîşneşte însă apa, din simplul motiv că nu există apă. Oraşul a fost ridicat în plin deşert. Ţîşneşte în schimb nisip şi din cînd în cînd, spre seară, sîngele în şuvoi. Singurul locuitor al oraşului este în acelaşi timp rege, judecător, călău, victimă şi mulţime. În oraşul cu un singur locuitor „timpul are o singură secund㔠şi „de fiecare acoperiş atîrnă cîte un deget murdar”. Locuitorul său se plimbă pe străzi „cu pipa de abanos şi un uriaş glonte subsuoară”. În oraş, „toate trenurile vin şi pleacă la ora unu şi toate ceasurile cîntăresc împreună 30 de kilograme”.
Poezia lui Matei Vişniec e ca un scenariu de film populat cu tot felul de personaje bizare şi plin de întîmplări neprevăzute, absurde, neliniştitoare. Universul lui poetic este mai mult rodul unei concepţii decît al unei viziuni. Din toate volume publicate pînă acum se pot alege 70-80 de poezii antologice, lucru de invidiat. Cu toate micile şi marile lui slăbiciuni, Matei Vişniec este unul din cei mai importanţi poeţi ai generaţiei ’80. Unul din cei puţini ale căror scrieri caută să se constituie într-o operă.
Dintre toţi scriitorii anilor optzeci ce au luat calea exilului, Matei Vişniec este, poate, singurul care are şansa să devină un reper european. Îl ajută nu numai orgoliul său robust, nu numai seriozitatea şi munca sa de metronom, ce-şi ţese cu migală pânza de silabe (îl putem asemăna cu un păianjen inteligent, care stă mereu la pândă în căutarea ideii, a sensului insolit), ci şi fraza simplă, aparent lipsită de substanţă, ce poate fi transpusă cu uşurinţă într-o altă limbă. Vocaţia lui e cea a universalităţii.

 

Nr. 04/2011
Festivalul Internaţional de Literatur㠄Tudor Arghezi“

„Porni Luceafărul...”

O temerară punere în scenă a piesei Matca
de Ioana Dinulescu

In memoriam Ion Pecie

Starea criticii (I)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (12)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Minimalizarea esteticului
de Adrian Popescu

Analfabetizarea
de Nicolae Prelipceanu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Matei Vişniec – toate ceasurile cîntăresc 30 de kilograme
de Nichita Danilov

Vitalitatea poeziei manieriste
de Dumitru Chioaru

Poezie despre spiritualitatea realităţii
de Paul Aretzu

Sinele: o poveste fără sfârşit
de Gabriel Coşoveanu

Moromete pentru totdeauna
de Ioan Lascu

Incursiune în „muzeul de antichităţi”
de Florea Miu

De re coquinaria, elogiul magiei şi nebuniei
de Daniela Firescu

Un poet al iubirii
de Bucur Demetrian

Antropologie sentimentală
de Gabriela Gheorghişor

Poeme
de Andrei Zanca

Prigonitorul
de Viorel Dianu

Gheorghe Grigurcu, între lumea literară şi istoria literaturii
de Ana Blandiana

Grigurcu, singuraticul poet critic – un reper
de Liviu Ioan Stoiciu

Un Ianus bifrons
de Gabriela Gheorghişor

Lui Gheorghe Grigurcu
de Miron Kiropol

In Honorem Gheorghe Grigurcu
de Magda Ursache

Puiu s-a dovedit a fi un domn
de Aurelian Titu Dumitrescu

Biruinţa poeziei
de Petru Ursache

Cartea cu anluminură
de Mircea Bârsilă

Un lansonian filtrat prin Sainte-Beuve
de Ion Buzera

Un roman de referinţă al literaturii creştine
de Luiza Barcan

Ficţiunea ca iconicitate
de Florin Caragiu

Dreptatea cu capul spart
de Petre Ciobanu

O lirică situativă
de Ştefan Vlăduţescu

Facerea pâinii. Ritmurile vieţii
de Cornel Bălosu

Poeme
de Stefan George

© 2007 Revista Ramuri