Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Prigonitorul

        de Viorel Dianu

După ora nesfârşită de încremenire, grupul compact de la poarta Patriarhiei se sparse. Din fruntea lui fu desprins un pâlc de vreo cincizeci de persoane şi slobozit să înainteze, să ocupe amplasamentul lotului din faţă, care, la rându-i, avansase cu o poziţie. În acest fel se procedase probabil până la capătul capului. După selectarea celor cincizeci, gardienii însărcinaţi cu ordinea traseră zăplazul de-a curmezişul, în pieptul celor care nu apucaseră să treacă bariera. Şi se instală iarăşi nemişcarea, dar simplul fapt că se clintiseră din loc însemna pentru oameni totul: că se sfârşise cu blocajul exasperant care le tocase răbdarea şi se relua fluxul. De acum toţi sperau ca, baremi din sfert în sfert de oră, să facă saltul înainte şi să cucerească traseul postaţă cu postaţă.
 Lui Igăr şi prietenilor lui, cei zece paşi cât se deplasară de pe loc li se părură imenşi. Era prima victorie vizibilă, de la ora cinci când se aşezaseră la coadă şi până la şase, cât se făcuse, şi fiindcă o obţinuseră cu atâta dificultate îi gustară din plin dulceaţa.
- Am sărit hopul, ăsta a fost greul...
- Ce urmează e floare la ureche...
Toţi deveniseră euforici, uitând cât înduraseră. Şi parcă pentru a li se da dreptate şi a le spori euforia, după un sfert de oră, pe care nici nu-l simţiră cum se scurse, gardul din faţă se dădu din nou la o parte şi alţi cincizeci de inşi fură strecuraţi dincolo. Deci alţi zece paşi câştigaţi.
 - În lotul următor o să fim şi noi, după care nu mai avem altă treabă decât să ţinem ritmul.
Al doilea sfert de oră, pe care îl pândiră cu ochii pe ceas ca să treacă, pierdu însă din viteză, plus că fu şi mai lung: douăzeci de minute, în loc de cincisprezece. Dar trecu, trecu... şi se dădu liber altui grup. Lumea se înghesui prin strunga îngustă şi alergă să ia în stăpânire spaţiul lăsat gol. Cu un noroc chior, Igăr făcu şi el pasul cel mare: după ce gardianul îl măsură cu privirea, îl alese şi pe el, ultimul, să facă parte din lotul dislocat, după care zise: atât! şi îndreptă zăplazul, pe care cei opriţi pe loc îl luară imediat în braţe. Norocul şi mai mare se relevă însă în altă privinţă: că el se pomeni ca prin minune eliberat din strânsoare. Din spate nu-l mai îndesa nimeni să se mişte înainte, fie şi cu o talpă de picior, iar pe cei din faţă nu avea el de ce să-i împingă. Acum îi era cel mai convenabil să se afle ultimul din ceată, pentru că tot intervalul de până la oamenii dinapoi, aliniaţi la bară, era al lui, putând zburda pe cei zece metri pătraţi cum îi e voia. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa pur şi simplu, după mai multe etape parcurse la pachet în acea înghesuială sufocantă, soluţia ca să scape nu ar fi fost decât să se dea singur îndărăt, renunţând de bunăvoie la un loc avansat şi să dobândească unul mai aerisit, precum acesta. Se plimbă ca un paşă încolo şi încoace.
- Sunteţi bucuros, domnule Diamant, îi zise bărbatul căruia i se recomandase la sosire.
- Sunt.
 - S-ar putea să aveţi dreptate ca până la amiază să ne închinăm la moaşte... Ar fi un miracol.
Aici, pe tărâmul pe care pătrunseseră ei, erau posibile miracolele, vru să-i răspundă bărbatului, dar îl lăsă cu logica lui:
- Faţă de cât au aşteptat oamenii ieri, ar fi de trei ori mai puţin.
- Şi astăzi, cei care se vor aşeza la rând de acum încolo, sau mai târziu, nu e exclus să aibă parte de o aşteptare lungă.
Cinstit, fremătă îmbătată inima în fiecare, pentru că nu e plăcut să te scoli din pat când e somnul mai dulce, să pleci de cu noapte din casă şi să te înhami la căruţă. Iată, mijeau zorii şi ei încheiaseră două ceasuri de adăstat la coadă.
Se uitară în urmă, deşi nu aveau cum să zărească până unde se întinde coloana, întoarsă după colţ, însă o bănuiau că ajunsese la capătul zidului care împrejmuia parcul Patriarhiei.
- Şi anul trecut a fost multă lume, dar anul ăsta e prăpădenie. Se apreciază că pe durata întregului pelerinaj se vor prosterna la moaşte o jumătate de milion de oameni.
Nu o spuneau spre mirare, ci spre încântare, şi mai încântaţi fiind că se numărau înşişi în jumătatea aceea de milion.
- Gândiţi-vă, atâţia sfinţi: Cuv. Dimitrie, Sf. Împăraţi, iar acum şi Apostolul.
- Da, da...
- Dumneavoastră, domnule Diamant, desigur că aţi venit pentru Apostolul Pavel îndeosebi.
- Pentru el.
- Ce lucru tainic cu cei doi mari Apostoli: că Sf. Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos, iar Sf. Pavel a prigonit la început Biserica.
- Au fost încercări, care le-au sporit apoi nemăsurat credinţa.
- Într-adevăr, însă greu de înţeles cu mintea noastră.
- Greu. Numai dacă eşti încercat.
- Şi cum să fii?
- În tinereţe, eu am avut o rătăcirea ca aceea...
- Ce vreţi să spuneţi?
- Că am hulit şi eu Biserica şi am suflat ameninţare asupra credincioşilor.
Nu apucă să-şi dezvolte povestea pentru că, deodată, lumea din faţă o rupse la fugă. Se dăduse drumul pentru ocuparea unei poziţii noi şi oamenii voiau să o ia în stăpânire fără zăbavă. Nu era că ajungeau mai departe decât li s-ar fi permis, dar se descătuşau pentru timpul nesuferit de staţionare. Se amestecară unii  cu  alţii, pierzându-şi locul strict pe care şi-l cuceriseră la sosire, dar nu se formalizau pentru atâta lucru.
În ce-l priveşte, Igăr nu avea nici un motiv să alerge, ultimul loc nu i-l uzurpa nimeni, iar singur nu l-ar fi cedat nici pentru aur. Regreta doar că nu apucase să le povestească prietenilor despre experienţa lui efemeră ca activist al tinerimii vâlcene...
Până la un punct, avusese oarece noimă acea experienţă. După angajarea sa la Comitetul judeţean, se adaptase acceptabil cu munca ideologică. Braşoveanu îl avizase că va fi supus mai întâi unei perioade de probă de două luni, pe care el o surmontase cu năduşeli. De-a lungul şcolirii sale se dovedise neajutorat la cele politice, iar acum se chinuia amarnic să producă elucubraţiile pe care i le pretindea fişa postului: cuvântări pentru primul-secretar, ca să le rostească la plenare, dări de seamă, telegrame adresate Tovarăşului, omagii, felicitări de înmânat granzilor de la partid, la aniversări... I se da anevoie mâna şi însăila textele cu multă caznă. Până a devenit un exerciţiu de limbă, una siluită faţă de cea naturală, dar un exerciţiu însuşit. A ajuns bun. Bun, să ne înţelegem, în comparaţie cu profanii din jur. Nu punea pasiune în slujba sa, nici convingere, ci rutină. Şi o făcea şi cu un soi de candoare.
De-ar fi fost însă numai atât. Dar nu. O atribuţie specială a muncii lui de ideolog era să se preocupe de educaţia ateist-ştiinţifică a tinerilor. Însărcinare dificilă şi delicată. Pe de o parte, fiindcă îl obliga să cutreiere coclaurile judeţului şi, în oraşe, să ia fabricile şi şcolile la colindat, iar pe de alta, fiindcă poteca era teribil de alunecoasă. Mergea pretutindeni, conştiincios, îngrămădea tineri prin săli şi amfiteatre, pisălogindu-i cu expuneri strepezite. Bâjbâia pe un teritoriu în care nu avea o minimă iniţiere, religia, fiind constrâns să debiteze sloganuri. Socialism-ştiinţific studiase în şcoală, o spoială de învăţătură se lipise de el, încât să-l ajute să confecţioneze materiale de propagandă, însă religie – niciodată. Cu cine se bătea?... Totuşi se bătea. Turna fraze sinistre însuşite de la superiorii lui de la partid, din timpul instruirilor: religia – un opium care otrăveşte minţile oamenilor, miturile – fantasmagorii puerile, bisericile – oficine ale înşelăciunii, popii – farsori notorii. Toţi şi toate, îngâna el lecţia, denaturează adevărul, ne îmbrobodesc şi ne abstrag de la truda zilnică. Pentru că, faceţi-vă idee, dacă lumea s-ar încumeta să respecte puzderia de sărbători religioase, când ar mai munci? Acestea, număraţi-le, întrec jumătate din zilele anului. La ce e folositoare Biblia? Citiţi-o! îi îndemna parodic pe tineri, şi vă veţi împotmoli în contradicţii. Iar în paralel, studiaţi-l pe Lenin – el l-a văzut la Kremlin –şi veţi constata câtă înţelepciune depozitează operele lui... Îl ascultau ori se prefăceau că îl ascultă tinerii, cufundaţi în vise. Şi el perora incontinent...
În noaptea de Înviere, într-al doilea an de când lucra la judeţeană şi devenise versat, a pus la cale dimpreună cu vajnicii activişti o amplă reuniune dansantă la Casa de Cultură a oraşului. S-au trimis invitaţii la cinci sute de tineri; multă muncă s-a depus pentru a fi depistaţi cu precădere cei susceptibili că ar fi tentaţi să se ducă la slujba religioasă. A fost un bal bine pregătit: cu măşti şi costume, cu jocuri şi fantezii, cu glume, concursuri şi exhibiţii şi, bineînţeles, ca o încununare apoteotică a lui, cu alegerea reginei. Şi, vai!, petrecerea şi-ar fi atins scopul, dacă nu s-ar fi făcut şi nu ar fi rămas faimoasă datorită unui incident minor-major, care a survenit în chiar momentul ei apoteotic. După ce s-a desemnat regina, în persoana domnişoarei Iuliana Abagiu, el a mers în mijlocul sălii şi al dansatorilor ca să-i pună coroana pe creştet. Atunci, într-o clipă nefericită, i-a atras atenţia sclipitul lănţişorului de aur de la gâtul fetei. Şi a avut un imbold să întindă mâna şi să i-l scoată de sub bluză, să dea de vreun medalion sau... de minic. De lănţişor atârna o cruciuliţă, tot de aur. Nu şi-ar fi închipuit că mai sunt tinere care poartă cruciuliţe la gât. Sau îşi închipuia?... „Ce e asta, domnişoară?” „Ce se vede.” „Eşti credincioasă?” „Da.” Fata şuguia, pentru că reuniunea aceea avea un schepsis, fiind aprobată de partid, iar cerberii din fiorosul palat cu turn din centru, numai ochi şi urechi, vedeau fiecare mişcare şi auzeau orice cuvânt. „Te mai întreb o dată: Eşti credincioasă?” „Sunt, răspund eu ori de câte ori.” Îl înfrunta, nu-i venea în ajutor. „Eşti elevă?” „Elevă.” „La ce liceu?” „La Vasile Roaită.” Îmhî! „Ştii cine a fost Vasile Roaită?” „Ăla cu sirena.” „Adică?...” „Adică, mai ce?” Adică un erou cu o mare conştiinţă revoluţionară, care a plătit cu viaţa pentru curajul său, la o vârstă la care ei, iată!, se distrează aici în libertate. Şi ea nu doar că nu ştia, ci îl lua şi în derâdere. Cerea corecţie. „Domnişoară, dumneata faci de râs numele liceului. Îţi retrag titlul de regină a balului, pe care nu-l meriţi, iar săptămâna viitoare mă voi înfiinţa la Liceul Vasile Roaită, voi organiza adunarea generală ca să te excludem din Uniunea noastră şi voi înainta directorului propunerea să fii exmatriculată din liceu.” Asprimea osândei, deocamdată numai ipotetică, a copleşit-o pe regina neîncoronată şi au podidit-o lacrimile. După minutele de stupoare, din cercul tinerilor s-a desprins un băiat, prietenul fetei, s-a apropiat de ea, a cuprins-o pe după umeri şi au ieşit amândoi în noapte.

 

Nr. 04/2011
Festivalul Internaţional de Literatur㠄Tudor Arghezi“

„Porni Luceafărul...”

O temerară punere în scenă a piesei Matca
de Ioana Dinulescu

In memoriam Ion Pecie

Starea criticii (I)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (12)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Minimalizarea esteticului
de Adrian Popescu

Analfabetizarea
de Nicolae Prelipceanu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Matei Vişniec – toate ceasurile cîntăresc 30 de kilograme
de Nichita Danilov

Vitalitatea poeziei manieriste
de Dumitru Chioaru

Poezie despre spiritualitatea realităţii
de Paul Aretzu

Sinele: o poveste fără sfârşit
de Gabriel Coşoveanu

Moromete pentru totdeauna
de Ioan Lascu

Incursiune în „muzeul de antichităţi”
de Florea Miu

De re coquinaria, elogiul magiei şi nebuniei
de Daniela Firescu

Un poet al iubirii
de Bucur Demetrian

Antropologie sentimentală
de Gabriela Gheorghişor

Poeme
de Andrei Zanca

Prigonitorul
de Viorel Dianu

Gheorghe Grigurcu, între lumea literară şi istoria literaturii
de Ana Blandiana

Grigurcu, singuraticul poet critic – un reper
de Liviu Ioan Stoiciu

Un Ianus bifrons
de Gabriela Gheorghişor

Lui Gheorghe Grigurcu
de Miron Kiropol

In Honorem Gheorghe Grigurcu
de Magda Ursache

Puiu s-a dovedit a fi un domn
de Aurelian Titu Dumitrescu

Biruinţa poeziei
de Petru Ursache

Cartea cu anluminură
de Mircea Bârsilă

Un lansonian filtrat prin Sainte-Beuve
de Ion Buzera

Un roman de referinţă al literaturii creştine
de Luiza Barcan

Ficţiunea ca iconicitate
de Florin Caragiu

Dreptatea cu capul spart
de Petre Ciobanu

O lirică situativă
de Ştefan Vlăduţescu

Facerea pâinii. Ritmurile vieţii
de Cornel Bălosu

Poeme
de Stefan George

© 2007 Revista Ramuri