| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Grigurcu, singuraticul poet critic un reperde Liviu Ioan StoiciuMă simt solidar cu Gheorghe Grigurcu cu criticul şi publicistul de atitudine (intransigenţă morală şi estetică faţă de actualitatea literară) şi cu poetul din Amarul Târg (unde s-a simţit mereu exilat, nu contează că Târgu-Jiu i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare şi i-a dat Columna, o revistă de cultură, să o conducă; incompatibilitatea sa cu politicienii trecători din fruntea judeţului şi ţării l-a ţinut departe de funcţii publice şi onoruri). L-am admirat de când mă ştiu, recunoscând în domnia sa un singuratic-reper. Un basarabean luptător (născut la Soroca în 1936, când Basarabia făcea parte din România Mare), care a reuşit să iasă învingător strângând din dinţi (a suferit enorm ca refugiat în România, a avut parte de nedreptăţi, n-a avut loc de muncă 20 de ani; abia după Revoluţie a avut un salariu de redactor, inclusiv la Viaţa Românească; redacţia Viaţa Românească i-a propus şi funcţia de redactor-şef, fără să reuşească însă să-i pună la dispoziţie şi o locuinţă la Bucureşti). Poate mă înşel, am considerat întotdeauna că un critic de poezie are performanţă dacă a fost şi a rămas poet (el cunoscând bucătăria creaţiei lirice, în sine) repet, mă refer la criticii specializaţi pe cartea de poezie. Pentru mine, critici mari de poezie sunt poeţii extraordinari Gh. Grigurcu şi Ion Pop sau Marin Mincu, de exemplu (de aceea, după dispariţia după Revoluţie a criticilor de autoritate, am aplaudat intrarea în arenă a criticii realizate de poeţi, poeţi care au publicat între timp volume de critică de poezie; criticii-critici nu cred în steaua criticilor care sunt poeţi; sigur, sunt critici şi critici de poezie, unii au organ pentru poezie, alţii nu). Fiind poet în primul rând (Gheorghe Grigurcu a debutat cu cărţi de poezie, abia al şaselea său volum e un volum de critică propriu-zisă, intitulat Teritoriu liric), Gheorghe Grigurcu reuşeşte să scrie fără prejudecăţi despre cărţi şi poeţi (mulţi anonimi au intrat în vederile sale; după cronica lui Gh. Grigurcu la cărţile lor, anonimii au ieşit din anonimat). Altfel, Gh. Grigurcu are preferinţele sale. E celebru prin contestarea radicală a valorilor impuse de criticii-critici în poezie (în principal), de la vedetele Nichita Stănescu la Adrian Păunescu şi Marin Sorescu, propunându-i în loc pe poeţii din umbră Mircea Ivănescu şi Leonid Dimov sau Emil Brumaru. Indiscutabil, Gheorghe Grigurcu are dreptatea sa (confirmată de evoluţia gustului receptării în poezia română, în timp; e ciudat că pariurile sale, pe Nora Iuga şi Constantin Abăluţă s-au relativizat până azi). Gheorghe Grigurcu (asemenea lui Ion Pop şi Marin Mincu) s-a remarcat prin analizele sale pe cartea de poezie, pe concluziile ferme estetice trase (comparând cartea cu alte cărţi ale poetului, dacă are, şi cu cărţile generaţiei lui, apoi cu cărţile contemporane care au făcut eventual istorie). Impresionismul său lasă senzaţia că depăşeşte cu mult înţelegerea unui critic fără acces la creaţia lirică. Personal, m-am recunoscut în ceea ce a scris Gh. Grigurcu critic despre mine nu e ideal? Interesant că se poate vorbi şi de o maliţie de creator (faţă de un critic fără acces la creaţia literară originală). Citeam (într-un text nesemnat) că «într-un interviu, Gh. Grigurcu face următoarea confesiune, subliniindu-i el însuşi imprudenţa: Nu putem înţelege cu adevărat decât lucrurile cu care nu concurăm. Prin implicarea unui orgoliu, a unei gelozii şi, în orice caz, a unei maliţii de creator, Grigurcu este cel mai sainte-beuveian dintre criticii noştri de azi. Şi, desigur, prin arta de a-şi distila otrăvurile cu subtilitate». Prefer această maliţie de creator superioară în actul critic. Exigent şi radical, Gheorghe Grigurcu a rămas consecvent în reevaluarea poeziei române (dar nu în sensul epurării ei, cum crede Eugen Simion, care apără valorile scriitoriceşti afirmate până la Revoluţie, punând în paranteză compromisurile făcute). Perioada comunistă rămâne şi o pistă de încercare pentru spiritele critice care se respectă. Omul creator (dovedit a fi nedemn, fără coloană vertebrală în spaţiul public; om fără caracter, mediocru sau malefic) poate fi despărţit de opera sa de valoare? Gh. Grigurcu a amendat vedetismul oficial al scriitorilor cu care se legitima comunismul, găsind în opera lor urme ale demisiei morale. Poziţia incomodă în care se complace Gh. Grigurcu (de a fi procurorul de suflet în lumea literară) e de admirat, atât timp cât e credibil în dovezile pe care le aduce public. Nenorocirea e că dovezile sale sunt interpretate neadecvat de judecătorii de serviciu. Îi aduc un omagiu de credinţă domnului Gh. Grigurcu (acelaşi omagiu, domnului Ion Pop), mă voi raporta îndatorat la textele sale critice şi la poezia sa. Literatura română i-a pregătit deja o statuie. |