| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Lui Gheorghe Grigurcude Miron KiropolÎi supără pe mulţi Gheorghe Grigurcu şi pe tot atâţia îi încântă. Îi supără pe «bătrânii» care demult nu mai pun mâna pe condei sau se fac numai că pun, îi supără, îi mâhneşte până aproape de agonie; deranjează al naibii şi prin pamfletele sale de neuitat, sfărâmătoare; îi supără încă, năzdrăvanul, şi pe unii tineri pe care îi întrece în tinereţe fără bătrâneţe, prin ştiinţa sufletului cuvintelor. Din acestea, în chiar miezul lor, şi-a creat o mitologie ai cărei zei sunt poeţii zămisliţi în codrul său ca într-un vârtej de vis frumos ce ne binecuvântă trezia: căci ieşim din lectura scriiturii sale iniţiaţi în vraja de a fi Carne şi Cuvânt. Din sâmburele acestei vrăji, aruncat în pământ românesc, nasc taină după taină paginile criticului poetului nostru ce ne vorbeşte într-o limbă ca un fagure de miere. Are Grigurcu ceva din eposul vechilor aezi. Că vrem sau nu, ne ţine cu ochii pe carte, încet-încet ne descoperim călători înstelaţi prin bătăile nebuneşti de inimă ale poeziei, care, dacă nu mai sunt gustate azi, de ce te înfiori ca de groază, omule? De ce eşti călcat de imaginea spectrală a barbarilor? Aceştia trec precum vântul prin ramuri, smulgându-le frunzele, şi se aştern oase peste oase. Trec de asemenea şi zeii, dar cu ţestele gravide de rugăciunea fără moarte, iar Grigurcu, fiindu-le scrib fătat de înţelepciune, le consemnează în tăbliţele sale, cu minuţie, trecerea prin lume, de la un cer la altul, şi chiar aşa, zdrobiţi de zodii, ei trăiesc în paginile sale mai vii decât viaţa. Iată, de pildă, apariţia de sub pana lui Grigurcu, de sub tăcerea pustiei ce părea triumfătoare, a lui Constantin Abăluţă, în rânduri de adâncă poezie: Uimit că zidul e aproape/ şi că-l poate atinge cu mâna,/ tulburat că vin zile şi nopţi/ în care nu va şti ce să facă,/ scăldat într-o lumină firavă şi atotcuprinzătoare,/ însorindu-şi carnea/ până când nu-şi mai aduce aminte de nimic,/ poetul practică o uitare de sine/ echivalentă cu o revelaţie. Sau despre Cezar Baltag: [Poetul] oscilează între contrarii, subordonat acelei dialectici ce nutreşte îndeosebi limbajul artei, neabandonându-se niciunuia dintre termenii figuraţi, deşi nădăjduind («aşteptând») a ancora în termenii ideali (aşteptarea e o stare prin excelenţă lirică, e o «înfometare a senzualităţii», cum ar spune Nietzsche, ca şi a idealităţii). Astfel timpul se cumpăneşte între fărâmiţarea, pustiirea, nimicirea sa, pe de o parte, şi amplificarea, potenţarea, salvarea sa, pe de altă parte. Între relativul «clipei» şi absolutul «veşniciei». Între damnarea prin existenţa terestră, comensurabilă, şi mântuirea prin transcendenţă, incomensurabilă. Am putea continua la infinit exemplele, acumulând desfătarea de a fi infinit în însoţirea acestei potopiri de cuvinte. Ne aflăm înaintea urcuşului, în locuri de unde nu mai poţi privi înapoi decât cu riscul ameţelii şi al alunecării în abis. Într-un abis în care trăieşte o grădină cu fructe tămăduitoare. Pe cărările ei se întâmplă stranii metamorfoze. Lucrurile devin fiinţe şi fiinţele lucruri. Inima bate altfel decât în trup omenesc. Nu ştim să descurcăm, cu puţinele noastre puteri, înţelesul adeseori de neînţeles al minunii care, din fericire, ne primeşte generoasă şi ne desluşeşte nouă înşine. Uite ce mi s-a părut că aud în grădina fermecată: Fă-te formă zburătoare şi acoperă-te/ Cu scoarţa pomilor, cu miezul de aur/ Al coacerii. Vino şi înalţă/ Din aripi cântul până când/ Aerul se va clătina sub respiraţia/ Celor din lumea cealaltă,/ Căci le-ai dat fericirea de a se reîntoarce/ La îngenunchere şi legendă./ Acum e timpul de a îmbrăţişa/ Facerea ce se arată din foc/ Asemenea jocului când dă în floare/ În mâinile ce întreabă ale copilului/ Veşnic în Veşnic./ Cuvintele sunt potir,/ Cuvintele sunt aureole,/ Naştere din naştere divină,/ Iar noi mângâierea cu care mângâiem./ Deci fă-te formă zburătoare/ Pentru a le primi ca sânge/ Venit să-ţi umfle vâna jugulară,/ Din nevăzuta întâmplare,/ Clipă a străvechilor/ Ce cu tine se desfătară. În încheiere, nu pot să las deoparte aceste fraze ale marelui critic, ce vor rămâne profetice: În domeniul artei, celebritatea e un factor capricios. Câte glorii de acum câteva decenii nu şi-au scuturat petalele, uneori până la deplina anulare? Ne putem gândi cu emoţie că, în timp ce la suprafaţă înfloreau notorietăţile artificioase ale literelor oficiale, se pregăteau în obscuritate poeţi, prozatori, critici care aveau să schimbe în scurtă vreme înfăţişarea literaturii române, întorcându-i faţa spre valorile după care aceasta tânjea. Nu se ştie niciodată în ce raniţe soldăţeşti se găseşte bastonul de mareşal. |