Uitatul Camil Petrescu

La Muzeul Literaturii Române a fost comemorat zilele trecute Camil Petrescu, de la a cãrui moarte s-au  împlinit în luna mai 50  de ani. Am fost convocat sã particip la festivitate împreunã cu Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Alexandru George, Florica Ichim, Diana Munteanu (editoare). A spus câteva cuvinte ºi compozitorul Pascal Bentoiu care, în adolescenþã, l-a cunoscut pe Camil Petrescu, prieten cu tatãl sãu. Cred cã a fost singura omagiere de care a beneficiat marele prozator cu acest prilej, în Bucureºti cel puþin.

Faptul se explicã, desigur, prin diminuarea generalã a interesului pentru  personalitãþile literare, concurate aprig de atenþia tot  mai mare care li se acordã figurilor din lumea politicã, a divertismentului etc. S-a tot vorbit despre acest fenomen.

Ce mã preocupã, ºi mã nedumereºte, este uitarea de care are parte Camil Petrescu în chiar lumea literaturii ºi nu în altele. Este mai puþin prezent în conºtiinþa literarã a contemporanilor decât alþi scriitori de aceeaºi însemnãtate cu el, sau mai micã. Am la îndemânã exemplul lui Mihail Sebastian al cãrui Jurnal l-a urcat pe culmile unei  notorietãþi niciodatã atinse de Camil Petrescu, dacã e sã þinem seama ºi de ecourile din strãinãtate ale Jurnalului, tipãrit iute în mai multe limbi europene. Sunt împrejurãri care explicã marele succes al Jurnalului ºi faptul cã a fãcut din autorul unei inteligente eseistici ºi critici literare, al unor romane de nivel mediu din interbelic, al unor piese uºoare de teatru, bine construite cu tehnica teatrului francez de bulevard, o prezenþã scriitoriceascã de prim ordin, perceputã ca una dintre cele mai proeminente ale epocii în care s-a manifestat. Jurnalul lui Sebastian este o scriere complexã dupã cum complexe au fost  ºi relaþiile umane pe care le pune în luminã, raporturile de prietenie ºi de adversitate, de prietenie devenitã adversitate, în ambianþa unui interval dramatic ºi rãvãºitor. Mãrturiile Jurnalului i-au surprins pe mulþi ºi  chiar i-au  ºocat, efect neurmãrit  în fond de Sebastian care, dupã unele documente recente, nu ar fi dorit sã i se publice vreodatã Jurnalul.

Iar dacã lãsãm Jurnalul deoparte ºi judecãm rece constatãm cã, literar, Camil Petrescu a spus mai mult posteritãþii decât a putut spune Sebastian în scurta lui viaþã sfârºitã absurd. Camil Petrescu a lãsat urme mai adânci în literatura de dupã el, a deschis drumuri mai largi. În anii 80 ai veacului trecut s-a fãcut mult caz de apetenþele teoretice ale noii generaþii de prozatori (Horasangian, Nedelciu, Crãciun, Groºan º.a.), s-a vorbit despre autoreferenþialitate ºi  despre conºtiinþa de sine a autorului în text, despre intervenþia autoanaliticã a autorului ca autor, iniþiative  înnoitoare dar toate anticipate  de Camil Petrescu  cu aproape jumãtate de secol înainte. În Noua  structurã  ºi  Marcel  Proust milita pentru o literaturã „sincronicã structural filozofiei ºi ºtiinþei“, cum a ºi fãcut-o în romanele  ºi piesele sale.

Ar fi multe de spus despre rãsunetul în epocã ºi mai târziu al problematicii sale etice, dupã ce am fost martorii efectelor pustiitoare ale atâtor idei absolute care au însângerat veacul XX, când a fost sã fie puse în practicã, aplicate cu forþa în viaþa oamenilor. A demitizat, în Danton, revoluþia francezã, a avertizat asupra înfricoºãtoarelor ravagii pe care le pot provoca ideile atunci când au pierdut sensul concretului, emanaþii ale minþilor obsedate de absolut.

Reformator al romanului românesc, iniþiator al  atâtor experienþe fecunde în prozã ºi teatru, spirit  inobedient ºi  provocant, Camil Petrescu este azi  aproape uitat, umbrit de  faima altora, nu spun cã nemeritatã dar disproporþionatã.