Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Castraţii din Siena

        de Constantin M. Popa

„ Origen s-a castrat din fanatism religios. Se
spune că pe urmă ar fi regretat.”
(Lucian Blaga)

Venisem în Laval cu hotărârea fermă de a începe lucrul la roman. Îmi doream o cameră austeră situată, undeva, la înălţimea primului etaj dintr-un chalęt asemănător celui în care petrecusem aniversarea Cynthiei. Şi neapărat cu vedere spre lac. Ador nopţile clare, când suprafaţa uşor vălurită a apei creează acea atmosferă misterioasă atât de specială, încât oricând îşi poate fece apariţia Nessie, sau Memphré, sau oricare alt monstru al imaginaţiei noastre.
Am nimerit însă într-un baissement cu fereastra sub nivelul pământului, protejată de un parapet metalic, şi cu masa pentru scris ocupată de veioză, scanner, telefon, monitorul computerului şi, bineînţeles, de tastatura aferentă. Proprietarul pensiunii, situată cam la 4 km de Rivičre des Prairies, a mai adus, din dragoste pentru comunicarea prin internet, încă un monitor, aşa că spaţiul meu vital a devenit problematic.
Beneficiez, în schimb, de multă linişte, de vizita amuzantă a veveriţelor şi de prezenţa personajelor mele, pe care le-am regăsit acolo unde le părăsisem.
Alex îşi continuă studiile sociologice pe strada Ampčre, analizând, în fiecare marţi, conţinutul pubelelor din faţa condourilor. În funcţie de inscripţionarea pungilor de plastic, deduce nivelul de trai al locatarilor. De când au apărut sacoşele ecologice, are unele dificultăţi, dar trece totul în marja de eroare. În contrast cu dinamicul Alex, Dustin îşi omoară timpul, cu obişnuitul espresso în faţă, la cafeneaua librăriei Indigo, cercetând albumele de artă erotică Taschen. Neliniştea cordială a primului se întâlneşte, aşadar, cu impulsul de a se angaja în noi, variate şi contradictorii experienţe, pornire ascunsă de aparentul spirit contemplativ al celui de-al doilea.
Pentru că am amintit de cafea, mă gândesc să cer una, dar mă opresc la timp. Sintaxa democratică a limbii române se joacă perfid cu mine, întinzându-mi capcane. Cum să scriu? Cer să mi se aducă cafeaua, prin internet...  „O splendidă cacofonie”, ar spune  criticul din esticul oraş european al originii mele. Atunci încerc: Cer să mi se aducă, prin internet, cafeaua. Evit cacofonia, dar, cum adică: prin internet!? Ce absurditate! Aş renunţa la cafea, este însă dimineaţă şi a mă priva de reconfortanta licoare intră în categoria sacrificiilor importante. Zâmbesc în sine-mi, realizând subţirimea argumentelor pe care trebuie să le aduc Cynthiei în legătură cu dificultăţile scrisului, cu necesitatea izolării, a concentrării, a renunţărilor. Desigur, ea nu va accepta niciodată că poate fi o sacrificată. Şi totuşi, am convenit să ne vedem peste două-trei luni, când romanul va fi prins oarecare consistenţă, sau, evident, în caz de urgenţă.
Mă sustrag sihăstriei mele şi urc în sala de mese, o încăpere nu prea mare, cu pereţii vopsiţi în albastru intens. Deasupra unui mic bar, înzestrat cu alcooluri exotice, cubaneze, două tablouri îşi desfăşoară pe verticală siluetele unor zgârie-nori, probabil newyorkezi. La o masă, Alex şi Dustin discută aprins şi îmi fac semn, amândoi, să mă apropii. „Maître, ce părere ai despre triunghiul Dante – Beatrice – Vergilius?”. Mă văd implicat intempestiv într-o dispută hermeneutică, ştiind prea bine că pedanteria cărturărească îi face pe mulţi să ricaneze. Aşa se întâmplă şi cu Dustin, care îşi manifestă făţiş indispoziţia când îl invoc pe Leonardo Bruni, biograf şi exeget al operei marelui vizionar. „Lasă-ne, maître, cu erudiţia dumitale. Pentru mine e clar: Dante i-a scăpat din vedere în pădurea întunecată pe cei doi însoţitori ai săi şi, în cele din urmă, îl abandonează pe latin în Purgatoriu. N-avea pass de intrare în Paradis, ca păgân? Aiurea! E o chestie de gelozie şi de răzbunare!”.
Imun la vehemenţa lui Dustin, Alex, obişnuit cu astfel de stări, calculează raportul lumin㠖 transparenţă în exprimarea purităţii. Eu îmi termin cafeaua şi mă retrag, nu fără a observa păduricea din apropiere, atât de potrivită pentru sugestia sau, mai exact, pentru iluzia enigmaticului.
Rămas singur, mă relaxez, în pofida accentelor cinegetice, cu Simfonia în Re de Cristian Cannabich, ascultată la un mic aparat de radio. Apoi îmi vine ideea de a compara diferitele interpretări ale celebrului motet mozartian Exsultate. Jubilate. Pînă rezultă următorul clasament, aproape îl învăţ pe dinafară: 1. Cecilia Bartoli (tehnică impecabilă); 2. Kathleen Battle; 3. Renée Fleming (frumoasă); 4. Diana Damrau; 5. Sumi Jo (fragilă); 6. Lyne Fortin; 7. Danielle De Niese (exuberantă); 8. Margaret Buchberger. Restul nu mai contează.
O bătaie discretă în uşă mă înviorează brusc. Nu aştept pe nimeni, totuşi, o vizită mă poate elibera de gândurile dezordonate ce mă stăpânesc. În cadrul obscur îşi face apariţia figura jovială a lui Alex. „Maître, nu ştiu ce să cred. Am ieşit puţin în păduricea de lângă pensiune şi m-a impresionat această enclavă sălbatică în plin centrul aşezării. Natura e lăsată să moară, cum se spune, în picioare. Nicio preocupare pentru îndepărtarea putreziciunilor,  a copacilor căzuţi, a gunoaielor vegetale, a buruienilor ce năpădesc până şi aleea destinată bicicliştilor sau celor ce-şi plimbă câinii. Asta să însemne politică ecologistă?”.Un personaj care se aţine foarte insistent în prejma mea este uşor de îndepărtat, dar când în cameră pătrunde şi Dustin, lucrurile se complică. Nedumeririle lui au cu totul alt conţinut: care este deosebirea dintre abstinenţă şi continenţă, cum se obţine orgasmul urinar, de ce Syrie James îl iubeşte pe Dracula...
Strâng foile cu notele pentru roman şi mă refugiez în trecutul apropiat când, încă alături de Cynthia, colindam malurile lacului Magog sau petreceam serile în cochetul bar l’ Impressionniste de la Saint-Sauveur.
Într-una din zile, Dustin îmi şopteşte conspirativ: „Am fost la Siena”. „Cum aşa?”, întreb convenţional, convins că totuşi a intervenit ceva neobişnuit. „Am fost chemat de Agostino, prietenul meu, pentru a asista la castrarea băiatului patronului la care lucrează”. Dustin îmi sesizează uimirea şi continuă: „În Piazza del Campo se află o mică frizerie pe care am reuşit s-o găsesc repede. De altfel, nici nu era greu. De afară se auzeau ţipete de durere şi strigăte de încurajare. Am pătruns în salonaşul bine luminat de lumânările unui candelabru bogat şi am privit, cu un efort de voinţă remarcabil”, plusă el, „cum unui copil, îmbrăcat în alb, flancat de o femeie planturoasă, cred că maică-sa, şi de un chirurg, i se excizau”, accentuă savant, „podoabele bărbăţiei. Tatăl îşi răsucea nervos degetele şi, dincolo de tribulaţiile impure ce-l năpădiseră, deja auzea glasul de înger al odraslei sortite scenei muzicale. Agostino îmi oferi, după oribilul spectacol, informaţia că bărbierul mai avea un fiu, Francesco, zis Senesino, chemat la Londra de către însuşi compozitorul Curţii regale pentru a-i cânta operele. Şi, cred că din răutate, mai îmi strecură şi faptul că maestro Händel ar fi avut cu Senesino relaţii nu tocmai onorabile”. Din nou, Dustin se grozăvi: „Călugării vorbesc de amplexus rezervatus. Nu-i aşa, maître, că
s-ar putea scoate un roman neoautentist din toate astea? M-am gândit chiar la un titlu”. Curios, l-am încurajat din ochi să continue. „Bărbierul din Siena”, exclamă entuziast. „Bine, bine”, îl temperez eu, „dar încurci cronotopurile şi îmi propui un fel de buclă narativă. Şi apoi titlul...”. „Ce are titlul?”, începu să se înfurie Dustin. „Nu îţi place rezonanţa lui? Sună ca şi Bărbierul din Sevilla sau ca Bărbierul din Siberia...”. „Te rog, fără nervi”, îi retez ferm elanul auctorial. „Poate... Buclele lui Händel”, mai încercă el. „Şi fără bucle! Din buclă în buclă va ieşi un roman – perucă! Ce naiba!”. Dustin, profund jignit, dispare demn.
Lucrul la roman trena, nicio prezenţă feminină nu-mi stimula capacitatea de invenţie epică şi recluziunea mea îmi apăru, deodată, lipsită de sens. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că pot fi atât de singur, orgolios şi sumbru. Trecuseră mai mult de trei luni de când nu mai ştiam nimic despre Cynthia. Mă plictisisem de cei doi martori ai înfrânărilor mele şi tânjeam după fuziunea erotică atinsă cândva alături de ea. Aşa că i-am scris pe chat, rugând-o să ne întâlnim la acelaşi bar din Saint-Sauveur, de care ne legau amintiri atât de frumoase.
Sub un cer inundat de albastru, am pornit cu Honda mea spre mica staţiune montană. Am aştept-o pe Cynthia ore întregi, până am fost cuprins de sentimentul unei pierderi definitive.
Întors la pensiunea lavaleză, am încercat zadarnic să-mi adun foile risipite, urmărit de imaginea unei cortine ce coboară implacabil şi de patronul grăbit, dornic să închirieze spaţiul altor vilegiaturişti. După ce îmi întinse nota de plată pentru trei persoane, mi se adresă maliţios: „Prietenii dumneavoastră nu prea iubeau curăţenia. Am găsit hârtii pretutindeni... V-au lăsat şi un bilet”. Recunoscui, de îndată, autorul acestor rânduri: „Maître, dacă, totuşi, vei reuşi să termini romanul, părerea noastră este să-l semnezi cu pseudonimul Giusto Tenducci. A început să ţi se subţieze vocea”.

 

© 2007 Revista Ramuri