Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Universul din cuşcă

        de Mircea Bârsilă

Pavel Şuşară revine la poezie cu Universul din cuşcă(Editura Brumar, 2011). Excepţionalul şi elegantul volum este alcătuit din două părţi: una ,,introductiv㔠şi, respectiv, poemul  intitulat ,,...un vis cu Erasm”.În prima parte a volumului, autorul se adresează  cititorului ( ,,IUBITE ŞI NOBILE CITITOR, în dimineaţa asta o să intrăm iarăşi într-un soi de relaţie care debutează, fără nici o îndoială, cu o ipocrizie; nici nu te iubesc şi nici nu cred în nobleţea ta, însă îţi spun toate astea doar aşa, din capriciu, de-a dracu’ ce-i pielea pe mine, ca să te momesc şi să te prind în mrejele acestui text care va respira doar prin tine”...)  sfătuindu-l ce să observe şi cum să ajungă la starea optimă a ipostazei de lector. În desfăşurarea sa, ,,introducerea” cuprinde divagaţii didascalice, comentarii, glume, inserţii parodice şi felurite trimiteri livreşti, autorul stăpânind cu măiestrie  tehnicile care asigură convergenţa mai multor tipuri de discursuri într-unul  globalizator. Montajul fragmentelor din această secvenţă este realizat sub semnul discontinuiţăţii discursului, procedeu pe care îl şi slăveşte la pagina 51: ,,slavă discontinuităţii, vagului tuturor existenţelor şi stărilor. de unde această nevoie bolnavă de a bandaja vidul? cuvinte... pansamente triste ale nimicului”...).Din loc în loc, la fel ca în discursul cinematografic, este nevoie şi de câte un ,,stop cadru” [:,,stop cadru ...: se sparg acum viscerele nopţii, carnea vânătă a furiei pe sine însăşi se soarbe,(...) beţivul din colţ, în costum de mire, mă cheamă la vals şi nimeni nu ştie că afară un câine (...) sfidează , cu ochii lui galeşi de câine, o lume confuză în care el există numai ca pată, ca accident al materiei în dinamica sa din ce în ce mai precară”...], care permite schimbarea bruscă, ,,accidental㔠şi de scurtă durată, a perspectivei şi, implicit, infiltrarea unor gânduri de factură negativă (nocturnă). Principalele obiective al acestei părţi constă în descrierera ritualului  care prefaţează scrierea unui poem,  a ,,ticurilor”de  care depinde obţinerea disponibilităţii de a scrie  şi ,respectiv, accesul la starea de creaţie, şi pe de altă parte, prinderea cititorului în mrejele textului definit, în subtitlul volumului drept ,, încercare de a scrie un poem lung, prolix şi retoric, despre felurite obiecte, fenomene, stări şi sentimente din lumea exterioară şi din cea interioară care, de bună seamă, există cu adevărat din moment ce au fost inventate”. Grafic, fragmentele referitoare la  pregătirea pentru intrarea în stare de graţie sunt scrise cu aldine, iar comentariile şi divagaţiile, cu caractere obişnuite. Ritualul de pregătire cuprinde, între altele, şi mângâierea trupului alb-mătăsos al hârtiei, şi aprinderea unei ţigări autohtone fără filtru: ,,..după ce priveşti hârtia în faţa geamului, cu ochiul lacom şi niţel şmecherit, o pui încet pe masă, alături de maşina de scris, o aşezi frumos cu burta în sus şi îi mângâi prelung, cu palma întinsă, trupul ei alb-mătăsos ca spuma de mare. Se cuvine apoi să-ţi aprinzi o ţigară, de preferinţă autohtonă şi fără filtru (la toată povestea asta/ideală-i mărăşeasca) pentru că acelea străine te moleşesc, tragi adânc primul fum şi priveşti cum îţi ies din coşul pieptului semnele, adică fumul, unui foc lăuntric ce te frige satanic şi cum trupul lui se încolăceşte prin aer ca şarpele acela indescifrabil din statuarul grecesc...” (p.15). Fumul izvorât din flăcările focului lăuntric favorizează trecerea de la disponibilitatea de a scrie la starea de creaţie, de la  sentimentele din lumea exterioară, la cele din lumea interioară, fapt ce implică vederea cu ochii lui Homer şi aproximativa refacere din memorie a realităţii: ,,prin fum lucrurile se văd, cum să-ţi spun, adică nu se văd deloc, ele trebuie pipăite cu ochii închişi, cu ochii lui Homer , cum ar zice Nichita, şi totul trebuie reluat şi refăcut de la capăt. Toate cele văzute şi cele nevăzute se amestecă în fum ca zarurile, prin bâlciuri, în pălăria unui saltimbanc, şi iată că ele trebuie redesenate cu degetul, redesenate din memorie, pentru că aici nu mai există o simultaneitate a obiectului cu imaginea sa, aşa, ca în reveriile înalte ale prietenului meu Gotholld Ephraim Lessing, ci doar o melancolică şi interminabilă succesiune a imaginii înseşi, adică refacerea sa aproximativă din memorie” (p. 19, s. n). Pe durata acestei stări îşi face apariţia şi Muza (numită Maria), iar actul de a scrie îşi pierde statutul oarecum hedonist, fiind asumat, acum, în termenii unui act masochist în portativul imbecilei poveşti a existenţei: ,,astăzi, iată, capul meu, îngreunat de alcool şi de dorul ţâţelor tale care au văruit astru cu astru calea lactee, astăzi capul meu va reface la scară aventura, durerea, suferinţa, martelarea, flagerarea, obedienţa, neruşinarea, onania, masochismul de a scrie un poem în care se va vedea, într-o sinteză severă, imbecila poveste a existenţei noastre”( p. 26, s.n).  Pavel Şuşară inversează relaţia autor - Muză din scrierile antice care începeau prin invocarea acesteia, activând modelul eminescian din ,,Luceafărul”unde Cătălina  cheamă în odaia ei ,,astrul”: ,, - hai, vino iubite şi frământă cu palmele tale ca două ramuri din cedrii libanului şi cu barba ta zburlită, ca o mătură înflăcărată în noaptea Sfântului Andrei, plasma aceasta flămândă ce sînt, căci uite, au înflorit viile şi ţâţele mele, mai limpezi ca cimpoiul de fosfor al lunii, sparg iarăşi parbrizul universului, hai, vino, iubite”... (p. 27). Dacă în ,,cuvântarea” Mariei, formulată în stilul textelor din ,,Cântarea Cântărilor”, au fost adăugate şi câteva ingrediente folclorice autohtone, ,,răspunsul” este, în întregime, fidel modelului literar: ,,iată-mă, vin, o, fiică a Sionului, vin acum când nările tale freamătă, şi buzele tale, ca doi taleri de purpură, mustesc şi mă cheamă. O, iată-mă, iubito, aici, beau apă din urmele tale şi sărut ţărâna pe care ai măturat-o cu părul tău despletit şi voi jertfi acum pentru tine taurul cu fruntea cea lată şi ţapul cu cornul subţire” ( p.31).
Segmentele descriptive, cele reflexive, cele teoretizante (,,pentru că aici nu mai există o simultaneitate a obiectului cu imaginea sa, aşa, ca în reveriile înalte ale prietenului meu Gotholld Ephraim Lessing, ci doar o melancolică şi interminabilă succesiune a imaginii înseşi, adică refacerea sa aproximativă din memorie”; p. 19), cele de factură intertextuală sau cele metapoetice (,,pietrele dorm, se desfac în petale/ şi înfloresc lângă inima mea./ O, lacrimae rerum! Aduc osanale/acestei jivine cu ochii de nea.” (....) ,,am scris aceste stihuri proaste, însă ele nu sunt scrise de fapt, ci doar scrise ca să fie spuse şi nu scrise ca să fie scrise, o, dar e atât de încurcat, aproape intraductibil...apropo, cum ar suna asta în franceza cea riguroasă ca tăietura cristalului şi limpede ca Ozana cea curat curgătoare ?”; p.14, s.n) se înlănţuiesc, subordonându-se cerinţelor impuse de o ordine arhitecturală prestabilită şi riguros elaborată. Digresiunile – chiar şi cele din categoria amuzantului - îi permit să introducă elemente noi în conţinut, să creeeze contraste, ori să frâneze cursul discursului (aşa cum se întâmplă în fragmentele  intitulate ,,stop cadru”) şi mai ales să schimbe perspectivele şi, în acelaşi timp, să faciliteze trecerea cititorului (semenul, ipocritul, fratele!) de la lectura orizontală la lectura verticală (aceea a sensului). Cu înaltă fineţe literară şi cu o foarte bună ştiinţă a proporţiilor, Pavel Şuşară  utilizează formule clasicizate din varii regiuni ale literaturii, de la cele biblice ( ,,pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea şi gelozia este neânduplecată ca locuinţa morţilor”, p. 50) la literatura autotonă (Alecsandri: ,,ca fantasme albe plopii rătăciţi se pierd în zare, p. 49; Ion Creangă, Bacovia,  Ion Barbu: ,,dată-n alb ca o raia“, p.45; Şerban Foarţă: ,,povestea unui vechi matroz/venit de pe planeta roz”, p. 50; Gheorghe Azap,  cu  o strofă  din volumul Maria, p. 20), şi de la bocete (,,dar seama să iei/apă să nu bei /că-i apă uitată/de uiţi lumea toată”, p. 49), la balada populară  (,,dar pe drum cine-mi trecea?/un dragon cu o nuia/lunecând în legea sa./Măre-n faţă-i se-arăta/un măgar c-o besactea/ dată-n alb ca o raia”, p.45), ori de la argheziene poezii pentru copii (,,din orice material/noi putem făta un cal/cu urechi de catifea/şi cu ochi de peruzea”, p. 44), la cântecul lăutăresc (,,de ce n-am scăpat mie frică/văd prin lume ca prin sticlă/şi când pun mâna pe piatră/ea se înălbeşte toată/ca un bulgăraş de vată,/măi măi“, p. 39 ) sau formulări  ce trimit la kitsch-urile lirice din poezia idilică, premodernă şi din ,,caietele de amintiri” ale adolescenţilor de altădată: ,,când citeşti aceste rândurieu am pardesiu de scânduri”(p.55).  Feluritele materialuri sau altfel spus feluritele ,,prefabricate” - al căror rost este doar în aparenţă unul decorativ -  sunt întrebuinţate, în spiritul picturilor lui Arcimboldo (în care sunt reprezentate anotimpurile anului), pentru realizarea unui construct anticonvenţional şi greu clasificabil generic. Un poem care vrea să fie – şi, desigur, şi este - o sinteză de conţinuturi şi de elemente stilistice, şi prin care Pavel Şuşară îşi dovedeşte, sub protecţia ludicului şi a  metodelor de tip posmodernist,  abilitatea de a mânui la perfecţiune felurite coduri  -  unele dintre  ele  ieşite din uz.
  Starea de a scrie implică ascuţirea senzaţiilor, hipertrofierea simţurilor, încât ,,autorul” aude şi simte cum „vagoneţii realului bântuie subteranele” (p. 5o), iar cititorul trebuie să participe, aflat în aceeaşi stare ca şi autorul, la ridicarea ideii de cârtiţă (simbol aparţinând regimului nocturn al imaginarului) la rang de refren: ,,şi acum vom ridica împreună, ca nişte halterofili, ideea de cârtiţă la rang de refren. dacă vreau în astă seară  îţi dedic şi un catren “ ( p. 50, s.n.). Până aici, autorul semăna cu Laocoon din anticul grup statuar unde faţa lui frapează prin seninătate, căci în clasicismul grec era refuzată, din principiu,  expresia urâtă a chipului. În schimb, aşa cum remarca Lessing, groaza lui - pricinuită de oribila făptură ofidiană care-l încolăceşte – este exprimată de maxima încordare a sistemului său muscular. După ce interioritatea începe să înglobeze (să înghită) exterioritatea (,, tragi adânc primul fum şi priveşti cum îţi ies din coşul pieptului semnele, adică fumul, unui foc lăuntric ce te frige satanic şi cum trupul lui se încolăceşte prin aer ca şarpele acela indescifrabil din statuarul grecesc...”, s.n.), tonul şi vizinea se schimbă radical: în lume năvălesc fantomele absurdului..În acest punct începe cea de a doua secvenţa a poemului: balada  ,,..un vis cu erasm”. În vis, personajul se apără de făpturile şi duhurile rele, precum Menipp  (personajul lui Lucian din Samosata) de urletele Cerberului, cântând din ,,lira” lui Orfeu: ,,pitici cocoşaţi şi râioşi vorbeau prin semne, ca nişte surdomuţi,/iar eu ca să mă apăr, cu lira lui Orfeu am început să cânt” (p. 63).În straniul vis – un vis comaresc - cu lăcaşe funerare şi păduri fantasmagorice, personajul îl întâlneşte pe Erasmus, (,,fără de veste m-am trezit, tot în vis, într-o casă/ imensă, cu draperii grele şi cu îngeri de gheaţă la geam. /O perdea sinilie se dă la o parte şi din umbra-i vâscoasă/se întrupează şi vine spre mine Erasmus de Rotterdam.” ) de care fuge, spre a nu-l vedea cum moare, cazând de pe sfoara pe care voia să meargă... Filosoful îi iese din nou înainte, arătându-i-se, de data aceasta, într-un ştreang, iar personajul îl salvează, citindu-i un descântec dintr-un Tratat ezoteric: ,,De ce n-ai stat lângă mine să vezi cum alunec pe sfoară? /Eu ştiu în clipa aceea chiar tot ce-ai gândit.../El o să cadă de-acolo, ţi-ai spus, apoi o să moară/Şi eu nu vreau să am certitudinea că el a murit//Atunci ţi-am ieşit înainte să mă vezi spânzurat, /Să mă vezi legănându-mă, aşa, fără vânt/Şi tu ai început să-mi citeşti din Tratat/Să-ţi alungi din cuget mâhnirea şi spaima că eu nu mai sînt...” (p.73, s.n). Un asemenea vis este expresia încercării  de anulare, fie şi în spirit, onirico-fantastic, şi, respectiv, gotico-poesc, a realului. Şi nu întâmplător balada îl are ca personaj pe Erasmus, autorul celebrei cărţi Elogiu nebuniei, visul şi nebunia - ca stare de spirit, ca formă extremă a libertăţii şi insubordonării faţă de constrângerile existenţiale – fiind, în fond, echivalente. Ambele stări permit detaşarea şi eliberarea de legile inacceptabile ale realului, între care mai ales legea morţii.....Sensul acestui coşmar vizează asumarea unui raport – unul personal şi convenabil - cu universul coercitiv. Iluzoria închidere a universului în cuşca imaginaţiei corective a subiectului implică, aşadar, conştiinţa damnării  fiinţei umane şi, concomitent, şi refuzul negativităţii constitutive a lumii.  Finalul poemului este unul şi ambiguu, şi sceptic, dată fiind fragilitatea protectorului şi utopicului refugiu (exil) în universul reconstruit imaginar după alte legi: ,,...apoi, iubit cititor, mon sembable, mon frere, istoviţi de orbecăială în lumea poemului şi în lume, în general, ne vom trezi ori, dimpotrivă, vom adormi amândoi, poate chiar împreună.fără vise şi, mai ales, fără iluzii, aici, în UNIVERSUL DIN CUŞCÔ. Universul din cuşcă este de fapt universul din ficţiunea restructurantă a personajului care nu acceptă moartea lui Erasmus şi, respectiv, darul raţiunii (inteligenţei), ce constă în certitudinea umană a efemeriţăţii, inteligenţa (luciditatea) fiind, prin natura ei, împotriva elanului nostru vital. Ofertele acestui ,,dar” sunt domolite, cum spunea Bergson, prin intermediul fabulaţiei, de la cea religioasă ...la cea literară. În cazul de faţă, fabulaţia despre necesara nebunie – întruchipată alegoric de Erasmus – se împlineşte ca discurs al subconştientului, sub presiunea gândului că nebunia este o stare de spirit de care omul are nevoie pentru a apăra echilibrul precar al unei ordini potrivnice, în spatele raţionalităţii dominante ascunzându-se o altă realitate nu tocmai luminoasă. ,,Nebunia” de a reformula - în spirit fabulatoriu - legile lumii, de a stăpâni, astfel, universul, reducându-l la statutul unei realităţi aflate în captivitatea omului, este una dintre mărcile esenţiale ale fiinţării umane. Dintr-un ,,manual” - postmodernist şi aparent jovial -  în care i se dezvăluie cititorului  cum se ajunge la scrierea unui poem, cartea lui Pavel Şuşară ia, în cele din urmă,  înţelesul – anticipat prin câteva inserte cu ,,nocturne” valenţe contrapunctice – al unei elegii baroce, al unei meditaţii despre soarta omului şi despre ratarea, din păcate, a... nebuniei. În varinta propusă de Pavel Şuşară, postmodernismul dobândeşte, iată, şi o profundă dimensiune metafizică. Şi încă ceva: această carte – esenţială în orizontul poeziei noastre postmoderniste  – a fost plămădită în anii ’80, pe malul Borcei, la Călăraşi.
© 2007 Revista Ramuri