Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre fanteziile fericirii

        de Ionel Buşe

Scrisă în închisoare, în ultimii ani de viaţă, De Consolatione philosophiae e o reflecţie asupra relativităţii plăcerilor omeneşti, cu numeroase citate din filosofii greci sau poeţii latini, dar şi o pledoarie filosofică pentru dragostea de Dumnezeu. Dincolo de metafizica teologală a fericirii, cu mare ecou în Evul Mediu, Boethius, una dintre cele mai strălucite minţi ale antichităţii târzii, ne oferă şi o superbă lectură poetică a vieţii omului.
Trăirea clipei, plăcerile cotidianului sunt azi singurii avocaţi ai „fericirii”. Cu toate acestea, există întotdeauna o „fantezie” a plăcerii care se sustrage atât raţionalităţii metafizice a fericirii cât şi relativismului plăcerilor cotidiene. Fanteziile fericirii sunt, într-un fel, transcendentale şi întotdeauna pozitive. Sunt dorinţe exprimate în reverii sau imagini. Sunt „promisiuni” poetice ale unor plăceri viitoare. E vorba de un fel de eros, în care imaginaţia are un rol de vioară primă.
Ispitirea Sfântului Anton de Gustav Flaubert (un poem în proză pe care autorul îl considera capodopera sa!) a scandalizat presa conservatoare din epocă. Sfântul Anton ajunge să adore în final „materia”,  nu spiritul. Probabil că acelaşi lucru l-a produs pictura lui Felicien Rops cu un Iisus izgonit de pe cruce şi înlocuit cu un nud de femeie (Eros). Lumina divină e înlocuită cu lumina păcatului şi a infernului? Femeia goală, răstignită în toate formele, trimite la învierea în lumea diversităţii şi a materiei, în epoca materialismului, a secularizării, a freudismului.
Ispitirea nu e însă simplă apariţie exterioară subiectului ispitit. E fantasma unor zbateri şi contradicţii interioare. Bestiarul făpturilor diavoleşti nu e altceva decât expresia imaginară a unei realităţi lăuntrice prelucrate de cenzura spiritului dominator. În spatele formelor ispititoare ale Erosului stau demonii cu tot arsenalul forţei lor. Rezistă Sfântul Anton acestei ispitiri? Ispitirea e în natura fiinţei sale de iubitor al lui Dumnezeu. Se confruntă aici două lumi care se presupun în acelaşi timp: lumea spiritului şi lumea simţurilor. Un farmacon. Ce îşi doreşte să apere Sfântul Anton? Paradisul divin? Liniştea eternă?
Sfântul Anton al lui Flaubert nu se abandonează plăcerilor omeneşti, materiei, pur şi simplu, ci o salvează de la condamnarea eternei decăderi. Erosul lui Felicien Rops este răstignit. Crucea răstignirii lui Iisus este martora acestei coincidentia oppositorum. Gestul Sfântului Anton de a-i alunga pe demoni, de a alunga Erosul, falsa credinţă, are o semnificaţie teologico-morală, dar aceasta nu e decât un aspect al „apariţiilor”. Fără această ispitire sfinţirea nu şi-ar dovedi autenticitatea. Or, ispitirea ia forma unei fantezii. Ea transpare într-o proiecţie ludică. Sfântul Anton are o viziune. Viziunea, însă, e estetică, ea devine morală odată ce i se atribuie o semnificaţie din perspectiva unui spirit pentru care Paradisul e dinainte un concept moral. Spre deosebire de concept, imaginea (fantezia) e o iluzie, e carnea, materia. Lumea însăşi e o iluzie... Iese Sfântul Anton un altul din confruntarea cu ispitirea? La Flaubert şi Rops, da. Ei pun accentul pe o dimensiune care nu poate fi închisă într-o lege morală. Erosul spiritualizat ulterior nu mai e eros. Fericirea nu e raţională sau sensibilă, e mai curând poetică.
Printre marile ispitiri ale Sfântului Anton al lui Flaubert se numără şi Regina din Saba, întâlnită în Cartea regilor, în Coran, în legende din Yemen şi Etiopia. Auzind de înţelepciunea şi măreţia regelui Solomon, Regina din Saba doreşte să-l cunoască. Ea vine de la Răsărit cu daruri scumpe pentru Regele regilor. Ispitirea lui Solomon e ispitirea bogăţiei, dar mai ales a  erosului. După alte legende, Regina din Saba ar fi avut şi un copil cu Solomon, regele cel cu şapte soţii şi sute de ţiitoare. Solomon cel puternic, prin înţelepciunea lui, e surprins de frumuseţea şi isteţimea reginei şi cade prad㠄ispitirii”. Într-o societate patriarhală în care spiritul este masculin prin geneză, provocarea Reginei din Saba, ar putea părea o blasfemie. În fapt e vorba de o confruntare interioară. Solomon cedează ispitirii, dar faţa înţelepciunii nu are de pierdut, ea se umanizează. Erosul nu este aici expresia creştină a păcatului, ci o formă poetică a înţelepciunii.
Lumea sexualităţii e redusă la descărcări orgasmice masculine şi juisări feminine în Noua dezordine amoroasă a lui Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut, lucrare ce se doreşte o depăşire a mitului sexualităţii masculine, a monogamiei, a familiei tradiţionale, într-un cuvânt, a paradigmei logocentrice a sexului. Reprimatul îşi ia azi revanşa: femeia, homosexualul, proletarul, minoritarul etc. Problema nu e a deconstrucţiei paradigmelor ideologice esenţialiste, ci a relativismului lococentrismelor. Lumea actuală transformă plăcerile în mărfuri. Fanteziile plăcerilor nu mai sunt la îndemâna celui care le doreşte, ci sunt servite dinainte. Publicitatea care curge pe toate canalele de televiziune, oferind remedii miraculoase, otrăveşte sistematic libertatea fanteziilor noastre şi afectează echilibrul nevoilor reale. Cum poţi păstra fanteziile  iubirii tinerilor într-o lume în care dorinţa de extaz (sex, droguri, alcool) e cultivată sistematic de o societate care-i pregăteşte pentru consum, atrofiindu-le fanteziile sau punându-le în slujba noului totalitarism al obiectelor? Subiectul uman este reificat. El nu-şi mai propune obiectul, ci obiectul prefabricat de minţi obtuze îşi creează subiectul.
În ceea ce priveşte „descărcările” masculine şi „juisările” feminine, în contextul noii dezordini amoroase, autorii nu trimit la niciun fel de transcendenţă. Mai mult, sub semnul deconstrucţiei sexualităţii masculine este privilegiată complexitatea juisării feminine. Dac㠄Dumnezeu-tatăl” a murit, totul e permis... Nu mă refer aici însă la vreun logos moral, ci la libertatea fanteziilor iubirii. E suficient să se reducă totul la „descărcare” şi „juisare” într-o relaţie amoroasă? E „complex㔠si „complet㔠juisarea feminină, relaxează totul ca într-un extaz mistic. Ea e însă numai o parte a amorului. Poate fi chiar o dovadă de iubire, dar nu fantezia iubirii. Eliberarea simţurilor, în lumea actuală, nu înseamnă şi „libertatea” iubirii. Sentimentul iubirii e o stare poetică a spiritului, nu o simplă împreunare de secreţii. Prizonierii sexului, cu toate fantasmele şi obiectele utilizate pentru asta, sunt mai săraci decât fanteziile  unei adolescente.
Cu un comentariu asupra plăcerii gustului familiar al croasantului Doamnei Verdurin, dintr-un cunoscut roman al lui Proust, îşi încheie Pascal Bruckner microvolumul L’Euphorie perpétuelle. Cartea nu e un discurs despre „fericire”, căreia, de altfel, autorul îi deconstruieşte judecăţile esenţialiste, ci despre „partea” ei cotidiană, plăcerea. Ea se concentrează, iată, în croasantul doamnei Verdurin, cea care, răsfoind ziarul de dimineaţă şi aruncându-şi privirea pe ştirea despre cumplita tragedie care marchează începutul războiului, îşi exprim㠄durerea”, cu gura plină, expresie care ascunde satisfacţia dulce a masticării. Savoarea croasantului e cu atât mai rafinată, cu cât ea se opune acestei tragedii. E ipocrită doamna Verdurin? Nicidecum, comentează autorul „euforiei permanente”. Dincolo de ironia lui Proust, vedem, în această satisfacţie, o latură general umană. Noi suntem toţi Madame Verdurin. „Fericirea” noastră are loc întotdeauna în momentul în care milioane de oameni suferă sau agonizează. Sunt atâţia care nu ne cunosc şi sunt indiferenţi necazurilor noastre. Într-o combinaţie de egoism şi de simpatie noi trăim veseli sau trişti în micul nostru univers familiar. Ceilalţi ne sunt străini, cum şi noi le suntem străini. Nu suntem „fericiţi” decât în pofida celor care suferă. Nu exist㠄fericire” decât în lipsa de grijă, în  inconştienţă şi inocenţă. Sunt rare clipele care se sustrag neliniştii şi temerilor. Un lucru de altfel cunoscut, copiii, tinerii şi oamenii modeşti sunt, din acest punct de vedere, „mai fericiţi”. Fericirea nu e nu ştiu ce proiect de armonie universală. Fericirii abstracte trebuie să-i preferăm plăcerea unui scurt extaz. Sunt şi circumstanţe când preferăm libertatea sau sacrificiul decât egoismul liniştii şi al „fericirii” proprii.
Pascal Bruckner înlocuieşte utopia metafizică a fericirii cu relativa plăcere trăită în pofida ororilor care ne înconjoară (dezastre, catastrofe, maladii etc.). În incursiunea prin istoria ideii de fericire, el pornise de la scrisoarea tânărului Mirabeau adresată prietenului său Vauvenargues, căruia îi reproşa că trăieşte la întâmplare şi nu-şi face un „program de fericire”, unicul scop al vieţii. Utopie a vieţii? Are viaţa un scop în afară de a fi trăită?  Dac㠄programul de fericire” al tânărului Mirabeau e şi el un fel de croasant al doamnei Verdurin? În fond e fantezia plăcerii lui. Raţionamentul e simplu şi e purtat de o fantezie intelectuală: viaţa are un scop, scopul ei e fericirea, în consecinţă ne facem un program de fericire. Nu are dreptul la o fantezie? Fiecare trăieşte cu fanteziile sale. În genere, fanteziile ne procură plăcere. Judecata doamnei Verdurin e una morală, dar asta n-o împiedică să renunţe la micul croasant căruia îi simte chiar mai bine gustul în nenorocirea generală. Plăcerile sunt estetice (de la aisthesis). Unele fantezii sunt legate de „simţuri”. Din acest motiv au şi fost considerate meştere ale erorii în epoca raţiunii moderne. Fanteziile nu sunt însă simplul rezultat al senzaţiilor, ci imagini recreatoare ale acestora. 
În Bénie sois-tu, prison Nicole Valéry-Grossu relatează o experienţă personală,  drama deţinutelor politice ale regimului comunist. De ce binecuvântată? Sute de femei au fost torturate, s-au sinucis, au murit de boli netratate sau de inaniţie.  Autoarea, care a emigrat în Franţa după ce a ieşit din închisoare, vorbeşte de rezistenţa prin credinţă, dar mai ales despre descoperirea credinţei, care a ajutat-o să supravieţuiască. În singurătatea închisorii, după supliciile torturii, se întoarce la Dumnezeu prin psalmii învăţaţi în copilărie de la mama ei, pe care îi scrijeleşte pe pereţii celulei. E de fapt fericirea redescoperită într-un vechi poem religios. Din momentul acela devine un alt om, un om care îi surprinde chiar şi pe gardieni. Câţi deţinuţi nu s-au salvat în închisori prin fanteziile poetico-religioase! „Fericirea” lor nu a fost libertatea din  afara zidurilor închisorii, ci poemul care precede orice eliberare.        
De ce s-a convertit Saul în deşertul Iudeii? Pentru că a avut o viziune poetică a lui Dumnezeu, pe care apoi l-a urmat din iubire. Nicolae Steinhardt s-a convertit la creştinism pentru că nu mai vedea în eterna aşteptare a lui Mesia vreo speranţă? Lumina venise cu Iisus? Salvarea în Iisus era o certitudine pentru un muritor? Ce sunt aceste întrebări dacă nu şi nişte fantezii poetice? Nu e vorba de simple fantasme. Fanteziile răspund unor resorturi creatoare ale vieţii.
Instinctul de supravieţuire e sublimat aici în credinţă. În situaţii limită omul poate găsi în sine resursele poetice ale libertăţii. Nu un Dumnezeu abstract al teologilor, ci unul interior sublimat de o fantezie creatoare. După eliberare, călugăria părintelui Nicolae de la Rohia n-a fost una de teolog, ci de  poet al lui Iisus.

 

© 2007 Revista Ramuri