Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Urstoiciu

        de Paul ARETZU

Liviu Ioan Stoiciu  este un autor prodigios, pentru care scrisul chiar este un modus vivendi, iar atunci când se încumetă să ia o pauză, se apucă să-și scotocească vechi sertare în care se află, puse la păstrare, uitate cu bună știință, volume întregi. pam-param-pam (adjudu vechi) (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2006, cu desene de Vasile Anghelache) nu reprezintă, așa cum ne-ar sugera titlul ludic, o reconstruire nostalgică a universului copilăriei, ci este o recuperare selectivă și revăzută a poemelor rămase în manuscrisele care au precedat debutul. Este vorba deci de texte inedite, reunite între 1976 și 1980, în vederea tipăririi, în șapte volume, pam-param-pam, hai la om, așa un vis, cantonul 248, autopoeme, cu ochiul liber și atenție la tren, constituind capitolele noii cărți, într-o ordine răsturnată.

Universul este cel real/fabulos al societății izolate, minimale, din jurul Cantonului feroviar 248, aflat la patru kilometri de localitatea Adjudu Vechi. Văzută prin ochii unui copil, comunitatea, redusă la câteva persoane/personaje reale/fictive (canto­niereasa, fata picherului, locomotiva cu aburi), este arhetipală, reprezentând (ca în filmele americane) un început de lume, o întemeiere de imaginar. Poemele sunt pline de ingenuități, de un ludic lexical, dând frâu liber fanteziei, afluențelor monologice, transformând realitatea frustă într-un bavardaj posesiv/fantastic/utopic: „apoi, lumina din ochi, cât privesc eu/ în gol, iese plictisită să-și/ dezmorțească picioarele, vițică legată/ cu funia de coarne, la poartă, în haltă la adjudu vechi/ și strigă: trec/ poveștile, iaca… (și cască și se întinde)” (apoi lumina din ochi). Se remarcă voluptatea copilului de a vorbi, bucuria de a descoperi cuvintele și magia lor, adică de a realiza contacte de comunicare/de autocunoaștere, împroprietărindu-se cu realitatea, de a se juca de-a transformarea concretului în abstract, deși limbajul său este încă osmotic, este animal și spirit. De altfel, viziunea este integral mitică, amestecându-se aspecte ale ancestralității rurale (păscutul vacii, muncile câmpului), cu fascinanta lume a mecanicii feroviare (locomotiva, linia ferată, mașina de ciuruit, trifoanele, buloanele, cheile, cleștile de traverse) și cu fantasmele omniprezente ale imaginației infantile. Cartea prelucrează fabulos semnele unei realități insolite, creând o mitologie copilăresc-balcanică, în care animalele/gândurile/fenomenele naturii vorbesc între ele, în care se amestecă Paradisul cu Turnul Babel, cu basmul, cu rânduielile arhaice, cu un bâlci al metaforelor, cu muncile obștești, breugeliene, cu stereotipii ale existenței/gândirii/vorbirii, cu visele, cu nevăzutul, ca într-o cântare pe mai multe voci și pe mai multe imagini, reprezentând fragmente ale unui epos interior, debordant.

Deși predomină umorul, dezinvoltura orală, afluența/impetuozitatea, în planul grav se transmite ironia, satira, dezolarea, tragismul/perfidia aparențelor într-o societate marcată de sărăcie, duplicitate politică, servitute socială: „ha: apocalipsul!/ apocalipsul, un leu bucata, striga uriașul/ gerului (de la care cumpărau/ muncitorii/ cărți, cărți apărute demult, de anticariat, din/ regatul/ româniei, azi interzise) în vagon, la clasa a 2-a, în/ trenul cursă de persoane (până/ îl preda jos conductorul, la prima stație, la adjud,/ când îl prindea/ miliția și-i confisca <<animalele/ pustiului>>, anti-nu-știu-ce, de popularizare) și el suna/ din trâmbiță (una de la iarmaroc) și/ când scăpa de cercetări, fugea de nebun, săracul,/ pe zonă și urca în/ nouri (departe de religia oficială)” (borcanele cu șerpi).

Afundându-se tot mai mult în trecutul biografic, pentru că volumul are o viziune regresivă, inversând cronologia, scriitorul recuperează, după un insolit model proustian rusticizat, o culturalitate/ mentalitate/vârstă care s-au irosit și din care conservă, asemeni lui Marin Sorescu, din La Lilieci, însă în reprezentările unui copil, eșantioane paradigmatice care formează universul unic, insular, de la Cantonul 248. Imaginația, intensificată de singurătate, dă naștere unui bestiar fabulos, cu animale grotești, cu zoomorfisme care evoluează într-un cadru real, un cal are opt picioare, tristețea este o cămilă care doarme goală în pat, alt cal aleargă cu picioarele în sus iar din cap îi ies rădăcini, altul are burta plină de cărți, sau „e ceva moale pe ce stăm noi aici, ce-o fi?/ e o limbă (cu/ care putem face vrăji)… o/ limbă?/ (tremuri lângă mine, ai avut o presimțire, bâlbâi): stăm/ în gura unei arătări uriașe de pe lumea/ cealaltă, cu dinți…” (motorul de lemne), o oaie bearcă bea o ceașcă de ceai etc. Poetul este stăpânit de o beție a imaginației, de un delir ludic, abuzând de libertatea/voluptatea de a translata gândul în vorbire, de a combina cuvinte, de a crea imagini. Copilul are sentimentul că își apropriază realitatea, atunci când o numește.

O încărcătură elegiacă este impusă de ideea morții și, mai ales, de evocarea mamei dispărute prematur, dar alte poeme sunt pătrunse de tandrețe sau de visele copilăriei, de-a zburatul, de-a vrăjitul, de-a magia, eroul făcând divinații printr-o sită, populându-și solitudinea cu închipuiri, alcătuind astfel un mozaic de fragmente ale imaginarului, dându-se viață unui univers cu accente expresioniste, cel aflat în perimetrul limitat numit simbolic adjudu vechi, cantonul 248: „și mama, abia întoarsă de la moașă, din/ sat, de la adjudu vechi, îmi/ dă mie, de sperietură, de întuneric, să gust o gură de ou/ crud, tăiat/ cu un fir de păr și să beau apă amestecată/ cu tăciune și busuioc… bă,/ lasă motanul ăla în pace, că l-ai jumulit de tot: și/ nu te mai prosti atât… ce uriași?/ ce balauri?/ pam-param-pam…/ dar eu nu și nu: ce semn o fi, că pe cer au apărut o sută de ochi” (ah, o sută de ochi). Pentru a mitiza, poetul recurge la percepții primare, la un fel de animism generalizat, la un real miraculos căruia îi augmentează aspectul poetic, la o tehnică de cunoaștere proprie copilului, la coduri arhaice. În felul acesta, tânăra de la magazinul de înghețată vinde frig, sufletul bunicului se urcă pe cruce și zboară la cer, lumea (imaginată) este un teatru în care un singur personaj (poetul) joacă toate rolurile, inspectorii de la regională vin cu un rapid coborât din ceruri, mireasma unei roze este chemată asemenea unei feline: pis-pis, o dimineață de primăvară este cât o pătlăgea. Sufletul, evocat adesea, se dovedește a fi, de fapt, rațiunea copilului/autorului. Desigur, textele au o mare încărcătură afectivă, surprind trăiri/nuanțe sufletești expresive, inocența, singurătatea care își creează propria societate, dificultățile vieții, într-o perioadă ingrată, care sunt traduse în fabulos, convertite în mitologie populară, sensibilitatea poetică și neastâmpărul ludic: „mă împunge și azi luciul comorilor dinlăuntru,/ e o expansiune a firii, atunci/ țineam figurinele de lut, mingile de plumb și hățurile/ sufletului direct pe acoperișul casei, la/ hornuri, ascunse sub țigle// iar descoperirea fiorului iubirii, al regăsirii în singurătate/ și al primei poezii scrise pentru lumea/ cealaltă, își fac încă obiectul cercetărilor de mâine” (mai stăruie învățătura).

Tentația iubirii este prezentă în această poezie, jumătate realitate, jumătate reverie, așa cum se întâmplă, de altfel, cu toată lirica scriitorului. Ea se înscrie în excesul de sensibilitate, în temperamentul efuziv pe care scriitorul nu și-l poate stăpâni: „și inima mea, clopoțel: și totul în mine, un protest existențial” (îmi apari). De fapt, conturarea eroticii coincide cu momentul înstrăinării, nu numai a celei fizice, de culcușul cald al iluziilor de la Adjudu Vechi.

Poemele de formare, matriciale sunt importante pentru că în ele se recunoaște, într-un stadiu magmatic, universul puternic, bine marcat al liricii lui Liviu Ioan Stoiciu, definitiv fascinat de himerele obârșiilor, de insula existențială/interioară a copilăriei, a Cantonului mitic.

Nr. x/200x
A VI-a ediție a Festivalului Internațional „Zile și Nopți de Literatură“ de la Neptun

Ce stă în centrul atenției noastre?
de Gabriel Chifu

Dimoviana (III)
de Dan Cristea

Uitatul Camil Petrescu
de Gabriel DIMISIANU

După un faliment (V)
de Alexandru GEORGE

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(II)
de Ion MILITARU

Urstoiciu
de Paul ARETZU

Cum trec principiile prin lume
de Dania-Ariana MOISA

Grafferul Abăluță
de Luminița CORNEANU

Poetul și îngerul său mut
de Bucur DEMETRIAN

Obsesia timpului
de Petre CIOBANU

O antologie a poeziei naive românești
de Bucur DEMETRIAN

Petre Ciobanu: eliberarea lui Geo Bogza
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Povestiri din Fabric
de Gheorghe TRUȚĂ

„Onorat public, apreciază-mă. N-o să-ți pară rău“
de Gabriela GHEORGHIȘOR

LADA DE ZEGHE
de Anton JUREBIE

Reuniunea Academiei Europene de Poezie la Sibiu

Doamnă în roșu pe fundal cenușiu
de Miguel DELIBES

Democrația lingvistică română
de Nicolae Prelipceanu

Amendament la Zorba plăsmuitul (I)
de Maria-Gabriela CONSTANTIN

Un hipercritic
de Adrian Popescu

Un dicționar neobișnuit
de Horia Gârbea

Noapte bună, Maestre Spiru Vergulescu!
de Ioana Dinulescu

Mâna care lasă urme cu pecete
de Marius GHICA

Tu es la femme de mon ami
de Mircea GHIȚULESCU

Un spectacol modern, cu vocație europeană
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

De ce nu iubește Penelope Acruda bărbații
de Florica BUD

Poeme
de Florea MIU

Poeme
de Dan IONESCU

Și dacă Ulise era o balenă
de Jean PORTANTE (Luxembourg)

© 2007 Revista Ramuri