| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Versuride Constantin OpricăPământul Carte scrisă cu plugul, cu glonţul, cu cerul, iată cum urcă prin mine şi prin afara mea plină de răni şi de flori! Doar braţul mi-a rămas afară legănându-se-n bătaia cuvintelor... Întoarcerea tatălui din Răsărit Copilul adormise pe mâna transparentă, lunatică, a mamei (mama era o femeie frumoasă, aerul din jurul ei strălucea) Deodată-n odaie a intrat un zeu care mirosea a sudoare de cal, a intrat zeul şi toţi au început să plângă de fericire. Copilul atingea cu privirea, speriat, hainele ameninţătoare din cuier: cascheta, mantaua, vestonul. Şi pentru prima oară a simţit vocea metalică a străinului, arborii braţelor care l-au acoperit cu văzduhuri străine, cu ninsori şi cu ploi, apoi numele său zgribulindu-se. Atunci s-a declanşat timpul şi-a plâns. Călătorul istovit de lume Aş pleca oriunde, aş pleca spre zarea însufleţită, senină, pe care dragostea străluceşte ca aurul topit, iar eu pot semăna cu oricine. Aş vrea să mă pierd în America: să merg liber, să gândesc liber, să iubesc liber, să cred în dragoste şi în cancer. Dar America n-a existat niciodată!... E doar un vis învelit în alt vis, o stare de spirit căzută din cer, o viziune a solitarului, a călătorului istovit de lume. Iată, eu o trăiesc în fiecare zi, Aici, printre gunoaie şi câini... Un drum Un drum amorţeşte în mine cum s-ar sfârşi şi-ar începe dar nu se mai poate şi totuşi... Scriu o poveste de om, am un om de trăit repede şi cât mai departe |