Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Era duplicităţii continuă

        NICOLAE PRELIPCEANU

Am fost educaţi să preţuim tot ce este de valoare, în orice domeniu în care am putea-o recunoaşte pe aceasta. Am fost învăţaţi, acasă, e drept, la şcoală ne spuneau altceva, că nu e cinstit, nu e moral, să judecăm pe cineva sau ceva prin prisma unor poziţii partizane, de partid, de grup, de gaşcă. Acestea erau standardele societăţii burgheze de altădată, care mai persistau pe sub stratul gros de fals şi nedreptate adus şi aşternut peste morala burgheză, creştină în fond, de bolşevici. Cu sau fără tancuri.
Morala comunistă, devenită ceva mai târziu "etica şi echitatea socialistă", îndemna pe faţă la poziţia "de clasă", era, deschis, programatic, împotriva echidistanţei, poreclite cu dispreţ ignar, proletar, împăciuitorism. Cei care au fost siliţi să înveţe "Istoria" lui Roller îşi aduc aminte enormităţile partizane pe care aceasta le inducea elevilor mari şi mici, deformându-le minţile cu fontanela, la figurat desigur, încă deschisă, neosificată. Iar ceea ce au aşezat comuniştii, prin învăţământul lor mincinos, deasupra creierelor moi ale copiilor ar putea fi comparat cu una dintre acele plăci de metal ultrapreţios care închideau craniile fracturate de vreo schijă, în războaie, ale atâtor mari mutilaţi. Numai că metalul aşezat de ei pe creierele noastre deschise, după spălare, nu era deloc unul de preţ, ci dimpotrivă, cea mai ordinară "spijă", cum spuneau strămoşii noştri. Nişte mari mutilaţi suntem, de fapt, toţi aceia care a trebuit, volens-nolens, să memorăm ceea ce ne băga în cap învăţământul de clasă. Efectul se vede cu ochiul liber, în reacţiile oamenilor formaţi atunci, în imposibilitatea lor de a se detaşa de această placă grea,  dureroasă în fond, care le apasă creierele. Efectul s-a numărat în voturi din patru în patru ani şi se numără în procente şi între alegeri, când se publică rezultatele  sondajelor, de natură să-i uluiască pe aceia care s-au eliberat măcar de o parte din placa de mormânt de aur alb pusă pe creierul lor şi pot gândi, vorba lui Arghezi, singuri.
Dar ce ne facem cu turbarea cu care suporterii echipelor de fotbal se bat între ei, când ar fi logic să-i lase pe cei de pe teren să concureze şi să aplaude reuşita unora sau altora? Întreb pentru că aceasta se manifestă deopotrivă în Vestul deloc fanatizat de un învăţământ menit să producă ceea ce basarabenii numesc mancurţi. De fapt, nişte roboţi. Dar asemenea roboţi, precum cei care se bat nebuneşte pe la meciurile de fotbal din Marea Britanie, Spania, Italia sau te miri unde - ba, dacă-mi aduc bine aminte, acum câteva decenii s-a iscat şi un război între două mici ţări din America Latină, de la un simplu meci de fotbal - poţi întâlni şi în generaţiile care au scăpat şi de "istoria" lui Roller şi de orele de socialism ştiinţific şi de alte şedinţe de îndoctrinare-programare.
Echidistanţa a devenit o vorbă de spus cu dezinvoltura tipică politicienilor - aceştia sunt primii care  mint privindu-te în ochi, eventual chiar crezând în ceea ce spun, în momentul când spun - şi la alte categorii sociale, dacă nu cumva la mai toate. Într-adevăr, mai judecă cineva azi, în România, o valoare după caracteristicile sale de valoare sau după apartenenţa celui care a produs-o, a lansat-o pe piaţă, ori o susţine, la un partid, un grup de interese, fie că e vorba de afaceri sau de artă? În cazul afacerilor lucrurile sunt mai nuanţate, pentru că eşti amic cu. Platon, dar eşti mai mare amic cu câştigul.
În ceea ce priveşte arta, lucrurile par grave. Mi se pare, anume, că aceia care proclamă sus şi tare valoarea extraordinară a unei picturi, a unei piese muzicale, a unei piese literare, doar pentru că aceasta vine din zona lor de relaţii şi interese sunt nişte oameni nimeriţi greşit în zonă. Ei seamănă grozav cu infirmii creaţi de un regim, criminal nu numai pentru morţii pe care i-a lăsat în urmă, ci şi pentru marii mutilaţi care au rămas după dispariţia lui. Ei nu se pot bucura de valoarea artistică, lor nu le spune, în fond, nimic opera de artă în sine, ci doar conotaţiile ei sociale, care, conform unor principii de corectitudine şi profesionalism din domeniu, nu ar avea nimic de a face cu locul operei în ierarhia valorilor unei arte anume. Sunt ca nişte femei frigide care mimează orgasmul, dar plăcere reală nu simt decât la foşnetul bancnotelor.
Şi totuşi, oameni care par de valoare îşi petrec viaţa într-un efort, din păcate încununat deseori de succes, de a bara drumul unor colegi care nu fac parte din grupul-gaşcă şi de
a-l deschide larg în faţa celor pe care i-au cooptat. În fond şi la urma urmelor, acest tip de comportament nu se deosebeşte cu nimic de protecţionismul abject pe care l-au practicat între ei urmaşii partidului comunist, ajunşi la putere după căderea regimului lor trecut. În fond şi la urma urmelor, acest tip de comportament în arte şi literatură este echivalentul "blaturilor" din fotbal, pentru că are acelaşi efect ca şi ele: truchează, falsifică o competiţie despre care naivii, aflaţi departe de scena pe care se petrec tranzacţiile, cred că este cinstită, onestă. Cei care practică această trucare de competiţie în arte nu sunt, ei înşişi, decât nişte oameni care au nimerit greşit: trebuia să se ducă spre politică, spre afaceri, spre fotbal, domenii în care se fac, oricum, mai mulţi bani din asemenea manevre necinstite.
Culmea-i că toată lumea  afirmă că este echidistantă, că nu judecă pe nimeni conform altor criterii decât cel de valoare, departe de ei găştile şi grupările de interese mai mult sau mai puţin artistice.
Ipocrizia, spunea un moralist francez, nu e decât un omagiu al viciului faţă de cinste. Ipocrizia în lumea românească de azi e atât de vastă şi de rezistentă, încât încep să cred că a devenit o valoare în sine, deloc relativă la modelul moral. Ipocrizia, adică, nici nu mai e ipocrizie, ci discursul falsificat pentru totdeauna, care şi-a pierdut de mult reperul de unde a deviat, cel în faţa căruia, credea acel moralist idealist, ea face o plecăciune fără să vrea, poate, recunoscându-i astfel, indirect, justeţea. Dar dacă este aşa, de ce nu au curaj noii moralişti, care or fi aceia, să proclame din nou estetica de clasă, mă rog, de gaşcă, de grup, de generaţie, de castă? Să vă spun eu de ce: pentru simplul motiv că tot ei se proclamă susţinători ai corectitudinii şi le-o aplică altora. Şi atunci, mai bine să rămână cu toţii la acea duplicitate murdară pe care o practica toată lumea în comunism, spre a supravieţui. Comunismul a căzut, trăiască duplicitatea învăţată de la el.

© 2007 Revista Ramuri