Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Războaie fratricide

        de Adrian Popescu

Ne aflăm într-un război al unora dintre membrii Uniunii Scriitorilor împotriva celorlalţi, un război fratricid, care tinde să ia amploare, asemenea unui bulgăre de zăpadă, dar mai impur, mai contondent. Recapitulez succinct fazele principale ale acestor neînţelegeri.

1. Au fost, dacă nu greşesc, iniţial, unele conflicte mocnite, legate de prezenţa/ absenţa din Consiliul Uniunii al unui notoriu prozator, Nicolae Breban, de nimeni contestat valoric, dar departe de a dori un dialog. Apoi, un nor de suspiciuni, pornite dinspre Contemporanul. Ideea europeană, în ce priveşte aşa-zisa gestiune defectuoasă a Uniunii Scriitorilor, sub conducerea actualului preşedinte, Nicolae Manolescu, şi, mai ales, învinuirea că a pierdut procesul pentru Casa Monteoru, sediul actualei Uniuni, din Calea Victoriei 115, în favoarea moştenitorilor, proces în care, la data când scriu aceste rânduri, Tribunalul nu a dat încă vreun câştig de cauză moştenitorilor. Prea multă patimă, cred, prea multe incriminări ale conducerii Uniunii Scriitorilor, socotită indiferentă la soarta emblematicului imobil.

Nici subvenţionarea prin MCCPN a revistelor literare, obţinută de la Guvern – unde demersul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, împreună cu ceilalţi membri din ANUC, a fost determinant (vezi comunicatele, imaginile tv.), un eveniment, deci, esenţial pentru scriitorii de azi – nu a fost scutit, nici el, ferit de contestări, reproşuri nefondate, inflamări subiective.

2. Publicarea dosarelor scriitorilor din Consiliul Uniunii, primite de la CNSAS, în revista România literară, a stârnit şi mai mult falsele indignări, deşi nimeni nu a cerut nicio pedeapsă simbolică, pentru nimeni. Justiţia doar are căderea să se pronunţe, Consiliul Uniunii a dorit numai să ştie cine a colaborat, doar el a cerut verificarea membrilor săi, în urmă cu cinci ani. Eu, unul, cred că nici criteriul acesta al colaborării/ necolaborării explicite, existenţa angajamentului etc. nu sunt decisive, ci cantitatea de rău făcut colegului, colegilor. Puteai să spui despre X numai lucruri pozitive, exasperându-i pe securişti, de pildă, să-i creditezi moral, profesional, pe cei necreditaţi de regim. Dacă cineva suferea (nu putea pleca „afară“) sau era „păgubit“ (nu promova profesional, nu primea o locuinţă etc.), da, erai fără îndoială vinovat de consecinţele negative pentru alţii, decurgând din colaborarea ta cu organele. De ce s-au publicat parţial sau integral dosarele scriitorilor? Nu era acesta un mod de a răspunde acuzaţiilor de netransparenţă, cedare la factorul politic, laşitate, formulate de tinerii prozatori justiţiari, susţinând că Uniunea Scriitorilor e vinovată de oportunism politic, de la început, că membrii ei ar trebuie eliminaţi, moral, mai mult, ar trebui „ars locul, trecut cu plugul“ etc., cum cerea un autor de succes internaţional, dar necunoscător al „deceniului satanic“ naţional? Mai bine să ne vedem noi înşine greşelile, compromisurile, pactizările, decât să ne fie reproşate de alţii, dinăuntrul sau din afara Uniunii Scriitorilor. Am greşit iar, procedând astfel?

Nimic în memoria acuzatorilor despre, totuşi, curajul real din şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor, dinainte de 1989, când vocile unor Dorin Tudoran, Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu acuzau oficialităţile (prezente în Sala cu oglinzi) de acte anticulturale. Aceste elemente ar trebui luate, de asemenea, cred eu, în considerare, pentru o dreaptă judecată a scriitorimii române antedecembriste. Să nu ai de a face cu organele de Securitate chiar deloc era aproape imposibil. Cinste celor care au rezistat presiunilor şi nu au ajutat cu nimic departamentul respectiv. Departajarea rămâne, desigur, între colaboratori şi rezistenţi, dar ea nu e un scop în sine, cred. Piatra o pot ridica foarte puţini, evident deţinuţii politici, cei care au suferit represalii, ei, sau familiile lor, ca regretatul Ion Zubaşcu, de pildă.

3. Ca şi cum nu era destul, apare din senin un text lipsit de minimul simţ al respectului colegial (autorul scriind despre „un fariseu şi sfertoautori, neni şi nene“, aflaţi la conducerea Uniunii Scriitorilor) ca şi cum ar fi vorba despre un „tun“ dat de nişte politicieni corupţi, nu despre un organism ales prin vot, inclusiv de poetul în cauză, Adrian Suciu. Autor, culmea, publicat şi premiat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor. S-au găsit repede susţinători, păcat de naiva lor credinţă, dar total neinformaţi, vorbind foarte vag despre decădere şi abuzuri, de aceea acuzând, în bloc, conducerea actuală, dar mai ales pe Nicolae Manolescu, de lucruri incalificabile. Remarc aceeaşi violenţă a limbajului, fondată pe impresii, percepţii eronate, nefrecventarea surselor, adică a bilanţurilor contabile anuale, a capitolelor de cheltuieli şi venituri, a calendarului acţiunilor Uniunii. De altfel, multe dintre datele necesare unei corecte informări se află pe situl Uniunii etc. Nimeni nu l-a exclus din Uniune pe Adrian Suciu, la data redactării acestor pagini, dar Filiala din Sibiu are tot dreptul, e doar democraţie, ca, votând membrii ei, să propună excluderea poetului din Filială, să se desolidarizeze de gestul lui nemotivat şi violent. Audienţa literară se poate obţine şi prin scandal, o ştim de la avangardiştii noştri încoace, dar se uită repede, devine simplă anecdotică, rămâne în memoria cititorilor mai ales scandalul. Nu mai insist asupra celorlalte conflicte, dintre conducerea operativă şi alţi membri, demisionari sau nu, asupra relei voinţe a unor modeşti autori, buni manageri, eventual, sau organizatori de spectacole literare, dar fără calităţile profesionale pe care le pretinde funcţia de preşedinte, nici asupra unor oameni veşnic nemulţumiţi, ar trebui să intru în labirintul unor frustrări, resentimente şi ambiţii lipsite de rezonabilitate.

Oricum, multe şi mărunte răbufniri de orgoliu ne acoperă multora judecata senină, obiectivitatea şi, mai ales, discernământul.

© 2007 Revista Ramuri