Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cuvinte închise pe dinafară

        de Daniela Firescu

„I try to apply colors like words that shape poems, like notes that shape music.” Joan Miró). Volumul de debut al lui Gabriel Nedelea, tânăr şi neliniştit poet craiovean, Peisaj cu întâlnire (Editura Aius PrintEd, Craiova, 2011), este punerea în pagină a entuziasmului, mirajului, dar şi efortului, implicării fără rezerve şi fără certitudini întru aflarea şi întâmpinarea poeziei.

Titlul nu e ales întâmplător, delimitează un domeniu cuprins în toposuri mai mult sau mai puţin simbolice, dar, mai ales, posibilitatea, potenţialul întâlnirii, a unei întâlniri livreşti, cu modele, mişcări, idei. Perspectiva integratoare ce însoţeşte actul poetic se înscrie într-o etapă de recapitulare, de fixare şi afirmare a elecţiunilor afectiv- artistice. Modelele determină creaţia, nu numai imitaţia. Este un mimetism asumat, exploatat şi aplicat. Întâlnirea cu poezia lui Gellu Naum pare să fi fost decisivă, influenţa sa e decelabilă mai ales în identificarea criteriului poeticului, în regăsirea sensului poeziei. Peisaj cu întâlnire poate fi citit ca tentativă de trasgresiune în PARTEA CEALALTĂ. Această zonă miraculoasă şi minată pare supusă unei permanente submersii: „inundaţiile”, „din apa locului”, „am să beau apă de sânge”, „apă caustică”, „ploaia ca o tăietură”, ploaia ce „a îngenunchiat/ pe străzi/ şi mi-a intrat în ochi/ cât am fost de singur”, toate acestea par praguri în aflarea căii de acces: „nu mă rătăcisem/ căutam calea/ abaterea apelor”.

Efortul „peste puterile sufleteşti” (sintagmă ce denumeşte primul ciclu poetic) e detaliat în monitorizarea, exhibarea unei percepţii hiberbolizate („vederea mea era o uriaşă ascultare pe lângă pereţi”) sau anulate („cu o miopie rămasă dreaptă şi impară”). De fapt, totul face parte dintr-un joc, spre decompoziţia limbajului, spre un contra-emploi lingvistic. Aceasta vrea să fie calea – între „cuvinte potrivite”, „necuvinte”, este aleasă soluţia naumiană a „imaginaţiai cuvintelor”.

În căutarea efectului poetic, a „stării de poezie”, se inversează mecanica sintagmelor stereotipe ale limbajului, sunt preluate efecte poetice, sunt inventate sensuri: „păsările stătătoare”, „castelul mânecii”, „peştele pisică”, „şi nu este să fie unde noaptea se noapte”, unele supralicitate: „sânii tăi livreşti”, „versul meu arătător /De la poemul meu drept”. Topografia „zonelor”, „peisajelor” înregistrează dificultatea de locuire, o claustrofobie simbolică: „în odaie litania se loveşte de pereţi şi fiarele mă ajung din urmă”, iar imperativul autoexprimării relevă necesitatea unei conexiunii, a unei interacţiuni: „sora mea cu nume domestic”, „prietena mea”, „sora mea întâmplătoare şi aspr㔠(figuri cu rezonanţă poetică, desprinse şi prinse în reţeaua intertextuală într-un gest de timidă, dar decisă intenţie de integrare). Simultan, aceste prezenţe feminine devin figuri suport, figuri protectoare: „când afară norii ca o turmă de porci/ lăsau grea lumina/ peste acoperişurile murdare”, „prietena mea ne vom ţine lumânările de aer/ Ceva mai subţiri ca sufletul/ să-mi încălzească doliul”. În consonanţă cu cele afirmate mai sus, predispoziţia este pentru spaţii deschise, „cu vedere la mare”, „cu vedere în larg”, spaţii de retragere unde: „aş avea timp să ascund cuvintele/ două câte două/ şi dacă numărul lor ar fi impar/ aş păstra unul a cărui umbră/ aproape de mine/ ar avea vederea întoarsă/ unul închis pe dinafară”. Este aici reluată şi reafirmată poetica de la care autorul se revendică, a cuvântului corp, a cuvântului număr într-o mişcare de regândire, reinterpretare a raporturilor dintre cuvânt şi sensurile curente, în direcţia unei gramatici liberale, ce permite orice.

Grupajul secund al volumului concentrează o erotică mistică, încărcată de apariţii feminine conturate livresc, „femei modiglianice”, „cu mâini biedermeier”, unde seducţia are un aer suprarealist: „jumătare femeie - jumătare măr/ În cămaşa ta de noapte/ De care se prindeau peşti înfloriţi/ Cu aripi înfipte/ În carnea mea de zi.”. Discursul îndrăgostit se desfăşoară confesiv, declarativ, uşor reflexiv, suspendat. Cântec de pierdut trenul, Gând, Cu ochii deschişi, Între anotimpuri sunt poeme ce recompun „imaginea fără amintire”, aşază lucrurile „vieţii nepersonale”.

Precum într-un tablou ŕ la Juan Miró volumul lui Gabriel Nedelea decupează şi asamblează secvenţe în acelaşi „suprarealism sui-generis”, intuieşte inovaţia ca proces (mai puţin ca rezultat), dar confirmă vocaţia succesorală.

© 2007 Revista Ramuri