| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Constantin AbăluţăUNDEVA DEPARTE şi nici măcar nu ne sperie lucrul acesta Ofelia Prodan 1 Într-o seară un tren îţi covârşeşte respiraţia făcându-te să crezi că ai ajuns departe undeva unde prieteni tăcuţi te salută iar tu nu-ţi mai aminteşti numele lor nu ştii decât că sunt oameni din viaţa ta şi uşile care se deschid brusc le valorifică umbra odăile curg una din alta tot mai voalate ca-ntr-o radiografie călcâiul drept mă doare cu el am parcurs distanţe mai mari decât cu stângul şi-n semn de protest pantoful în care-i închis calcă pe-o carte de vizită ilizibilă deja călcată de sute de tălpi e semnul că nu-s chiar atît de departe de mine însumi şi floarea din vază luminează odaia cu tremurul scurt al petalelor sale orice-ai face dinspre casa scării vine curent lipsa unui prieten te ţine treaz toată noaptea şi lucrul acesta nici măcar nu te mai sperie ca altădată 2 Odăile prietenilor au depărtarea caldă străzile care nu duc nicăieri te împresoară de cînd te ştii în tinereţe te-ai străduit să iei interviuri statuilor cele ce ţi-au răspuns au rămas cu o paloare anume de parcă le-ai fi furat ceva din viaţă Există cineva care îmi cunoaşte umbra în toate poziţiile cineva care m-aşteaptă lângă biletul de tren zvîrlit de furtună într-o prăpastie un necunoscut ce m-a-nfiat de când eram de-o şchioapă m-a dus la dugheana armeanului care punea un scăunel pe scaunul de frizerie îmi lega un şervet la gât mă mânjea cu spumă de ras pe toată faţa şi-mi spunea râzând : Pornim spre ţara nimănui! De-acum o să fii altul! Există cineva care stăpâneşte depărtările calde vreau să mi-l fac prieten să-mi las întreaga viaţă-n voia lui 3 Acolo departe unde pun degetul pe o pată de soare zicându-mi că nimeni nu mă ştie prietenii au dispărut din viaţa mea şi filele de calendar nu mai aşteaptă alţii îmi amintesc cum după moartea fiecărui prieten scriam câte-o poezie mă uitam la norii care curgeau prin faţa ferestrei şi-mi era ruşine cei ce dispar au onestitatea trompetei prăvălite într-o brână şi-n care cresc flori de cîmp 4 Sunt semne mici pe geam sunt seri în prelungirea odăii mele întrerupătoarele automate sting lumina pe scări tocmai când urci spre odaia unui prieten şi luna nu se vede şi-s zgomote necunoscute împrejur pipăi cu degetul cărţile de vizită de pe uşi frica de-a fi altul şi de-a fi acelaşi mama a murit de teamă să nu sufăr prea mult mi-am împietrit inima la moartea tatei am pornit pe-un drum contrar nu pot înţelege zilele lipsă iar pe cele în plus le dau de pomană celor ce trec prin umbra mea 5 Sunt undeva departe un bob de piper s-a ascuns în odaia mea va fi găsit cândva de nu se ştie cine care mă va ignora cu desăvârşire poate că am destinul ferestrei zidite care nu iese la iveală decît la cutremur şi locatarul vede soarele atâţia ani astupat astrul mezozoic al inimii sale soarele din cala unui nor 6 Poate nu trebuia să traversez strada soarele n-ar fi avut de ales ca un aztec ce joacă oina pe furate şi însăşi mâna mea s-ar fi răsucit s-atingă cupola de umbră ce zbura deasupra ierbii solemne acele timpuri în care alungam orice asemănare cu cel ce voi deveni şi doar fereastra pe care o tot mustru azi se zgâlţâia în vânt alungând imaginea mamei
şi acea stradă bâjbâia de zor căutându-mi tălpile o poate că nu trebuia să-i vin în întâmpinare 7 Nu cred că am dreptul să uit depărtările care m-au adus aici fiecare frunză care mi-a negociat culoarea şi frăgezimea buzelor nu am dreptul să las neghicite umbrele vălurite ale păsărilor pe acoperişul de olane al casei bunicii şi fumul care ieşind pe horn se dizolva în norul cel mai apropiat doar dacă mor mâine sunt sigur că ziua de mâine fi-va o zi fericită şi printre furnici şi comete va rămâne un exemplu demn de urmat 8 Zilele aleargă de la un capăt la altul al lumii într-o doară unele îmi intră în odaie altele mă ocolesc ca pe-un intrus spăşit mă retrag atunci în umbra copacului cu fărâma de nimicnicie în buzunarul de la piept pot alerga pe toate străzile lumii oricum nu se va şti de mine tălpile mele nu vor avea niciodată măreţia plutitoare a frunzelor tale copacule tălpile mele-s legate de-un trunchi pe vecie şi coboară cu el în pămînt înalţ capul în sus şi privesc norii cum aleargă de zor pentru nimeni gratuitatea lor mă ţine în viaţă |