Eugen Suciu a debutat editorial în 1979 cu Bucuria anonimatului(Editura Albatros). Recent, a apărut, în condiţii grafice deosebite, cea de a doua ediţiei – revăzută – a acestui volum. (S-ar putea spune, aşadar, că bucuria anonimatului se conjugă, în cazul său, cu orgoliul de a fi autorul unui singur volum de versuri!).

Adept al poeziei cu un fond dramatic şi al unui discurs laconic şi discontinuu, în spiritul poeziei expresioniste, Eugen Suciu pretinde cuvintelor o severă disciplină în relaţia lor cu textul şi, în numele unei asemenea exigenţe, reduce, adesea, discursul la ,,volumul’’ unui haiku: ,,în ochii mei/ negri negri /sfinţenia unui surplus de fierăstraie’’ (,,Tata’’, p. 39), ,,Liniştea – iscoada nopţii/ dă raportul:// roua’’(p.48), ,,(mi-era atât de frig/ mi-am luat mâna/ i-am spus – tu /şi ne-am sărutat până la ziuă’’) (,,Glorie’’, p. 47).

Poet al evenimentelor vieţii interioare, Eugen Suciu respinge atât freamătul stărilor clocotitoare, cât şi experimentele – mai mult sau mai puţin hazlii – aflate sub eticheta antipoeticului, a extremismului estetic. Fără îndoială, versurile ,,smerenia/pe care numai poemul o are’’ (p. 32) nu sunt întâmplătoare, autorul lor, ,,practician’’ al discursului controlat, preferând poemul bine reglat şi care are nevoie de o încheiere semnificativă în latura expresivităţii. Iată câteva ,,finaluri’’ întru totul remarcabile: ,,să simţi /că un singur flutur dacă ar trece /ai putea să te nărui’’(,,Cămările unde se reinventează), ,,în timp ce în tufişuri jivine moi sticlesc aşteptările’’ (,,Adolescentul – sculptură în arome’’), ,,e seară/ stau cu viaţa mea alături /şi cînt’’ („Cîntec“), ,,creierul meu mă sperie/ca un acrobat/care lucrează fără plasă’’(,,Nimic înverzit’’). Un alt vers, unul polemic (,,am zărit azi pe cel cu suferinţa cochetă’’, p. 6) atrage atenţia asupra concepţiei potrivit căreia poezia trebuie să aibă un autentic temei existenţial. Următoarele versuri (şi imagini) - excepţionale prin prospeţimea lirică şi printr-o sărbătorească modernitate – sunt elocvente în această privinţă: ,,cămările unde se reinventează /vietatea ciudată – care e ţipătul’’ (p.8), ,,câte un gang aţipit/ în care/ întunericul pileşte mânere de uşi’’(p.12), ,,da /o viaţă plină de renunţări/ pentru a păstra contactul cu îngerul’’ (p.33), ,,poetul /e cu atît mai mare/cu cât gustul din gură e mai adevărat’’(p. 37), ,,astfel trăiesc/cei ce involuntar/cu dragostea încheie un pact//cum în orice orchestră/după ora închiderii/doar contrabasul cunoaşte/drumul beţivului spre casă’’ (p.72), ,,păsărea fântâna focul pasărea /din blitz-ul unor pahare ciocnite/oglinda mănâncă mămâncă/în unghi mort/(…) //… un poem buimac pentru că singurătatea/ i-a scos un ochi – un om /ca un soclu carnivor pentru că generozitatea /este secată de un astru abia cunoscut’’ (,,Muguri alchimici’’, p. 80), ,,ce vine-aici/ am văzut şi ieri pe limba cucuvelei’’ (idem, p. 87).

Încordarea la maxim a resorturilor, prin sincoparea discursului şi prin eliminarea cuvintelor de prisos, atenţia acordată, la fel ca în sculptura modernă, raportului dintre plinuri şi goluri, ostilitatea faţă de zarva retorică şi oscilaţia între sinceritate (emoţie) şi cerebralitatea din care se ivesc enunţurile cu o tentă abstractizantă (,,convergenţă neaşteptată/de povîrnişuri suspecte/aterizare a ochiului/ într-un punct fix’’, p. 88) au ca numitor, în planul semnificaţiei, preocuparea pentru relevarea aşa-numitei trame a eului, conctretizată în frecvenţa unor cuvinte ,,speciale’’: copilăria (,,mi-am cotropit/ până şi copilăria/cu armatele acestei înţelegeri nemăsurate ’’- p. 17), singurătatea ( ,,până în treacăt te atingi de o femeie/şi dinăuntru singurătatea răspunde/ ca o toacă de paşte’’- p. 9), memoria (,,numai memoria/e acelaşi corb conştiincios/ aplecat pe scheletul zilelor’’- p. 51), melancolia (,,Există un murmur /care vindecă melancolia faptei/ de nervuri ’’p.16), luciditatea (,,când o gură/ se numără până la o sută până la o mie/şi faima acestei lucidităţi ar fi aruncată/ în somnul periculos al papagalilor’’- p. 9; ,,întotdeauna mă locuieşte unul şi mai lucid’’ - p.88) şi, implicit, ,,sediul’’ ei – creierul: ,,creierul meu mă sperie/ca un acrobat/care lucrează fără plasă’’(p. 40), ,,am forma sufletului meu/ (partea care lipseşte/ a fost mâncată de creier’’ (p.87). Chiar dacă nu au neaparat statutul de cuvinte-cheie, aceste cuvinte atrag atenţia prin greutatea lor semantică şi ies în evidenţă pe ecranul limbajului pe care-l conţine scriitura. Ceea ce pun ele în lumină este, în primul rând, o stare de nelinişte nedefinită, o stare precumpănitor deceptivă. Pe de altă parte, Eugen Suciu ştie să sacrifice nuanţele, când este cazul, şi, respectiv, să mizeze pe efectele lor, unele vizuale, altele reflexive, aşa cum se întâmplă în ,,Oraşul ca un fosfor tăcut’’ (,,sînt zile/în care oraşul/lunecă pe lângă /mine -. lent/ca măruntaiele unei tăceri//mâini/cu memoria lor chimică/ veşnicia/ în cămaşa ei de piatră/ încheiată la gât/ roşii crăpături/ în peretele de sfială al zilei/ domni cu vârstă matură /ca nişte peşti - amintind/ameţitoarea viteză a nepăsării/în spinarea coralilor/melancolia unei străzi/pe care o pisică/o înşfacă din zbor/ întocmai ca pe o vrabie’’…) sau în ,,Adolescentul – sculptură în arome’’ (,,întrebaţi femeia/ poate singura armonie nepericuloasă/mereu înlocuită de-un gest sau de-un pericol/ (zgomot medieval desigur cunoaşteţi)/nerăbdător dezbrăcată de umeri/poartă adolescentul în ea/ca pe-o amintire//amintirea celui ce o să vină’’), unde detaliile participă la ,,corelativul obiectiv’’, cum numea T.S. Eliot ,,echivalentul’’- alcătuit din obiecte, situaţii, evenimente - de care este nevoie pentru exprimarea emoţiei artistice.

Permanenta grijă a lui Eugen Suciu de a nu fi surprins în ,,delict de sinceritate’’ se împleteşte cu evidenta subversiune împotriva ,,vechiului’’ în poezie, într-o modalitate care-i permite să menţină în echilibru nonconformismul şi ideea de frumuseţe poetică: ,,Trebuia să-ţi răspund/mi-am văzut Da-ul/ răsfirat pe frunzarul de vizavi// – Nu//răbdarea umbrei/ şopteşte/ înspre un nucleu/ fără fraţi/ –Da// încuviinţare tăcută/ce şterge/amprentele somnului/ – Nu ştiu’’ ( ,,Acum – umbra unui fagure tăcut’’). Nici măcar în antologica poezie intitulată ,,Leul în iarnă – sau imorală teamă de concepte’’, pe care o cităm în întregime, o poezie iconoclastă şi ironică, poetul nu lasă impresia unui negator din categoria celor inflexibili: ,,Capul cuiva e un clopot/se clatină se-anină/despleteşte/funia trasă de geamăt//vorbesc de fapt/despre neîntrecuta violenţă/a vieţii/făcute din cuvinte//şi urechiatul ăsta/hopalai ţopalai/ viermănos//nici nu deschid bine gura /că înţelepciunii mele/ i-au şi crescut coarnele/ – da doamnă/ de mama şi de tata mi-e foame//şi urechiatul ăsta /hopalai ţopalai/ viermănos// gândeşte-te/ cu ce poveşti o să-l ospătăm/ cu ce /să-i albim oasele’’.

Pe lângă opţiunea – de factură formală – pentru discursul alcătuit din secvenţe autonome, dar care se află într-o strânsă legătură subtextuală, opţiune care-l singularizează în orizontul opzecismului şi care amineşte de poezia dintr-o anumită perioadă a lui Ungaretti (cu versuri în genere scurte, unele uşor confesive, de o mare concreteţe, altele cu o încărcătură conceptuală, glaciale, sau cele ce pot fi numite ,,fulgerătoare’’, dată fiind spontaneitatea lor), Eugen Suciu orchestrează cu exactitate relaţia dintre eul biografic şi eul creator, sub semnul unei autentice crize fiinţiale generată de conflictul dintre luciditate, o luciditate agresivă, care deschide cugetul spre negativitatea realităţii, şi starea sufletească pură, moţională: ,,întotdeauna mă locuieşte unul şi mai lucid’’, ,,creierul meu mă sperie/ca un acrobat/care lucrează fără plasă’’, ,,am forma sufletului meu/ (partea care lipseşte/ a fost mâncată de creier’’ .

Decizia lui Eugen Suciu de a se realiza poetic în ,,anonimat’’ este susţinută de existenţa unui proiect liric bine decantat şi original. Pactul său cu anonimatul înseamnă, între alte aspecte, şi refuzul metodic al hipermodernistului snobism: snobismul disperării, snobismul estetic…