Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Paşaportul de aur

        de Liviu Andrei

Paşaportul

de aur

Ţiganii mâncau cu repeziciune ca şi când ar fi fost ultima lor masă. Cioflăielile, râgâielile şi scrâşniturile din dinţi se succedau şi se întretăiau într-o muzică balaurească a maţelor. Faraonii îşi făceau loc cu coatele ca să ajungă la blidul dorit, opriţi doar de burdihanele care se propteau în masă. În toate paharele pluteau firimituri mai mici sau mai mari. Era o competiţie balcanică de putori şi mirosuri grele, ce ar fi trebuit să se miroase între ele, ca să deranjeze pe cineva. Din când în când, câte un garoi sau o garoaică mai scăpa câte o fâsâită cu puţin sonor la eliberare. Unii îşi semnalizau băşina printr-un rânjet mustăcit, etalându-şi scurt dinţii din metal.

– Eu dacă nu cioflăi, nu mă satur! se făleşte Brătăşanu, un ţigan gras, cu cămaşa desfăcută.

– Dicta praleo! Să moară famelia mea dacă nu ne ducem toţi la balamuc! se înfoaie de lângă el, Grădina, femeia lui, comparabilă cu el în osânză şi urâţenie. Să-mi moară mie nepotul meu, Ionuţu, dacă nu e de rău cu Ceauşăscu asta!

– Taci, fă! Vrei să ne bagi la puşcărie? se răsti bărbatul cu gura plină.

Cu toate că îşi băuse propria greutate, cuvântul „puşcărie” potoli avântul ţigăncii.

– Păi şi aurul?! continuă ea cu privirea în farfurie.

– Has mo belengheru! Nu vezi că e gorobeţii cu ochii pe noi?!

Treburile erau bine puse la punct. În lumea ţiganilor din Recaş, exista un singur cântar, o singură măsurătoare: şapte kile de argint pe un kil de aur. Miza era una singură: fuga în Germania.

Singura poartă vestică era o înţelegere între Petar Stambolici, succesorul lui Tito, şi Ceauşescu, sau între Ceauşescu şi Stambolici, ca să par puţin atins de patriotism. Scopul era unul ceauşist. Ceaşcă îşi trimitea săptămânal miliţienii să le dea boxul la garoi: Căutaţi-i şi-n cur!!! Miliţia făcea întocmai: îi bătea, punea şoşoiul pe ei sau le devasta locuinţele. Odată i-a prins în toiul nopţii uitându-se la video. Era un film cu Brucele. Toţi îl văzuseră de cel puţin 15 ori, dar fiindcă fuseseră privaţi de filme atâta timp, acum se uitau la recuperare. Oricum, era singurul film pe care-l aveau.

– Ce e ăstă, mă! întrebă un miliţian mustăcios.

Se face linişte. Doar Brucele se mai aude. Acum bate la un chinezoi forţos, dar nimeni nu aude. Toţi ştiu faza şi şi-o imaginează. Două ţigănci bătrâne se uitau şi ele la Bruzlea. Niciuna nu ştia să citească. Totuşi, la filmele indiene de la cinema nu era nevoie de citit. Mai prindeau frânturi din vechea limbă mamă şi dezlegau şirul nesfârşit al pupăturilor şi alergăturilor în jurul copacilor.

Bătaia începe. Nu se împarte nimic. Sunt unii care dau şi unii care iau. Niciun ţigan nu poate să riposteze. Dacă dai în miliţian, am belit-o cu toţii!

– Ce v-am spus eu, măăă?!!! se răsteşte Bebe mustăciosul. După 10 noaptea să nu vă mai strângeţi în grupuri mari!!! V-am spus, ce dreacu’! Aseară s-a spart apartamentul unui maior… Cine dreacu’ să fure?! Voi! Să stârpim ciorile, că ne distrug porumbul şi culturile!!! Valericăăă! Ia dă-te-ncoa’! Ia-le, bă, video-ul ăsta!

Nimeni nu comentează. Brucele încă bate. Bate bine. Doar smulgerea bananei din aparat sau întreruperea curentului electric îl poate opri. Miliţia pleacă. Brucele părăseşte şi el mahalaua cu tot cu video-ul care-l adăpostea. Nimeni nu are somn. Blestemele şi înjurăturile ţigăneşti curg şiroi înspre Ceauşescu şi înspre miliţieni. Indiferent de vârstă sau sex, toţi garoii îşi bagă şi îşi scot în toate găurile lor, ale mamelor lor, ale rudelor vii şi ale morţilor. S-a dus cu şmecheria! Trebuie să ne dăm în cur şi-n cap şi să facem rost de argintul ăla şi să fugim în Nemţia. La nemţi e bine!

Treaba cu paşaportul era un plan ceauşist foarte ingenios, pentru că oricâtă bătaie ar fi luat, garoii nu ar fi spus niciodată unde şi-au ascuns aurul. Putea să-i mănânce puşcăria şi păduchii că nici d-ai dreacu’ nu spuneau! Astfel, prin cumpărarea paşaportului Ceauşescu le lua şi aurul şi scăpa RSR-ul de ţigănet. Genial!!! Şi aşa îi trimitem, Nicule, în Germania Federală! Cică aşa i-ar fi sugerat Leana din Petreşti lui Ceaşcă într-o noapte, făcându-i apoi un beliş pe furiş, să-i zică lumea hoaţa.

Colonelului Nuţă, cel mai baro miliţian al Timişului, i se promisese o parte din captură chiar de către Tovarăşul însuşi. Avea, deci, cam cinci la sută din tot aurul care ajungea la stat, dar se înfrupta şi din şpaga ţigănească. Sârbii primeau şi ei ceva aur românesc pentru a-i lăsa pe ţigani facă o călătorie turistică în afară, după ce ajungeau pe teritoriul iugoslav. Oricum, toată şpârla era ca Stambolici să nu-i repatrieze.

Ţiganii îşi doreau migraţia din toate celulele. Aveau o dorinţă de antilopă Gnu în ei. Prin toamna lui ’85 nu mai găseai nicio lingură de argint prin Timiş, Arad sau Caraş-Severin. Aur nici atât. Se furau verighete, se tăiau inelare, se spărgeau consignaţii, se extrăgeau dinţi de cadavre. Febra era mare. Ţigăncile focoase erau trimise prin sate. Stăteau o dată pentru o pasăre de curte. Mai multe păsări deveneau covor turcesc. Covorul devenea prilej de negoţ prin alte judeţe mai bogate. Departe de ochiul bărbatului, ţigăncile se crăceau pe găini cu gâtul gol, curcani, raţe şi boboci de gâscă. Escroacele prăduiau tot ce era de preţ de prin casele de stătuţi. Suportau orice: găligani mucioşi, moşi libidinoşi şi şchiopi care abia o sculau, văduvi beţivi care voiau să le-o înfigă doar la ochiul maro, ciobani dotaţi care şi-o crescuseră cu zăr, puşcăriaşi cu bile confecţionate din coadă de periuţă de dinţi şi cur de şampanie sau cu urechi de şobolan pe membru, ingineri agronomi care şi-o înnădeau cu păr de cal, puştani precoci, învăţători de sat cu bube dulci pe faţă şi popi bărboşi şi destrăbălaţi care le priveau cum se pişă.

Era mai rău dacă se întorceau fără aur sau argint. De supărare, ţiganul era în stare să-i cauterizeze gaura femeii sale cu un cuţit încins. Un paşaport sârbesc costa trei kile de aur. Pentru cele trei kile câte intra în ea, chiar dacă Marea Neagră înconjura şi tot nu ajungea… Multe rămâneau gravide şi trebuiau să se dreagă repede, adică să lepede carnea din ele până nu se închegau oasele în ea. Altele veneau bătute, deşelate sau cu bube la fofoloancă. Câteva, mai norocoase, se întorceau satisfăcute şi mai grase decât au plecat. Unele nu se mi întorceau deloc. Ori erau moarte sau căzuseră la pârnaie, ori dăduseră de un carbasan mai mare.

Mulţi ţărani se fereau să le pună poalele în cap ca să nu se pişe lame după aceea. Nu se încumentau la nicio gaură. Pericolul blenoragiei te pândea în toate. La oraş, însă, treaba stătea puţin altfel. Militarii în termen îşi dădeau pierdute cruciuliţele şi lănţicurile de la gât pentru a băga carne în carne. Sculamentul se înmulţea simţitor, iar tetraciclina se cam epuizase de prin farmacii.

Bărbaţii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân. Unii jefuiau biserici. Alţii, temându-se de răzbunarea Bărbosului din ceruri, doar scobeau puţin sfeşnicele aurite pe interior cu o unealtă de giuvaergiu, cât să nu se vadă. Dar Bărbosu’ nu menaja pe nimeni. Îi lovea cu răzbunări religioase. Unora le murea câte un puradel din te miri ce boală uşoară şi trecătoare ale copilăriei sau cădeau, ei înşişi, la puşcărie grea. Costorarii alunecau de pe casele pe care băteau tablă galvanizată, lăieţii se sluţeau în focul din vatră făcând la cazane, dar frica de Ceauşăscu era cea mai agonizantă. Ceaşcă era mai al dreacu’ decât oricine şi de aceea trebuiau să fugă. Ciauşăscu ne ia auru’ şî ne bagă în făbrici şî uzâne, fără ţâgări şî fără pâine!

Raiul nemţesc la care ei visau nu putea fi verificat sută la sută dacă era un rai sau nu. Cei care obţinuseră primele paşapoarte spuneau că e bine, bă! Am înviat aici, să moară familia mea!

Mulţi băgau în ele. Până să ceară azil la nemţi, mâncaseră bătăi sore cu moartea pe drumul până acolo. Vorba circula din ţigan în ţigan, indiferent de ţară. Nemţii le povesteau austriecilor, austriecii la gabori şi sârbi, sârbii la români. E vis!!! Hai acia!

Kilele de aur şi argint începeau să se strângă. Maldăre de tacâmuri, foiţe, ghiuluiri, cocoşei sau toarte. Toată ţigănia era poleită cu aur şi trenţe rupte. Singurul pericol era furăciunea de la unul la altul. Toţi se fereau de toţi. Cei care aveau televizoare pe lămpi nu-i mai primeau în casă, la desene, pe copiii celor care nu aveau. E stricat, praleo! Intrase râca în ei.

Se face tranzacţia. Nuţă eliberează paşapoartele, Ceaşcă e fericit, Stambolici mulţumit. Pentru unii garoi, e pentru prima dată când se văd într-o poză. Mai toţi semnează cu deştiul. Râd unii de alţii privindu-şi feţele.

– Ciocarika barda! Ce moacă ai, să-nnebunesc! Şokerii şopârla! Zici că eşti Sandokan din filme! Ciarles Bronson, să-nnebunesc!

– Să moară mă-ta! Tu zici că eşti Ol Şateran!

Plecarea e aproape. Obiceiul ţigănesc consta într-o mare masă de adio, ca o pomană, de parcă ar fi plecat la moarte.

Toţi sunt cu gândul la paşapoartele din gardilop. Stau bine unde stau. Halitul continuă. Ţigăncile au gătit trei zile pentru masa asta. Jumătate din zburătoarele pregătite sunt ciordite. Au furat chiar şi două găini mari, de carne, de la grădina zoologică din Timişoara. De bătrâne ce erau, nici nu au fiert bine. Cu toate că au îmbătat fiecare pasăre, ca să aibă carnea fragedă, cine nimereşte ceva din găinile astea, s-a rupt la măsele. Până acum nimeni n-a făcut nazuri. Poate că s-au şi mâncat deja.

– Ce facem, domnu’ Bebe? Mai stăm mult după ei? îşi întreabă un miliţian nedumerit superiorul.

– Stăm, bă! Stăm, ce dreacu’ să facem! Ăştia se-mbată şi face scandal. Nu ştii cum e ţiganu’?! Mă duc să trag o pişare. Stai cu geana pe ei!

Bebe Bucur caută un loc mai ferit. Originea lui sătească îl îndrumă înstinctiv să se golească după casă. Îşi desface cureaua pe ghicite, căci nu o poate vedea din cauză că stă pitită la umbra burţii sale. Deşi nu e ruşinos din fire, Bebe îşi eliberează jetul pe casă ca să nu se audă. În felul ăsta nici nu se stropeşte pe pantaloni. E uşurat. Şi-o scutură şmechereşte şi trage o băşină scurtă, dar zgomotoasă. Mirosul ei nu-l deranjează, că doar e a lui. Oricum în jur e o împuţiciune de nedescris. Cacaţii proaspeţi sau vechi cuceriseră deja zona. În euforia pişării Bebe i-a spart capul unuia.

– Pfuu! Băga-mi-aş!

Îşi sterge pantoful de un smoc de iarbă. La câţiva metri de el apare o ţigancă adusă la loc ferit tot de o vezică umflată. Miliţianul o priveşte mirat. Ce face asta, mă?! Ţiganca nu are ruşine. Ştie că Bebe o vede şi se crăceşte mai înadins ca să se asigure că acesta îi vede podoaba. Bebe se uită insistent. Nu prea ai ocazia să fii şi ginecolog şi miliţian în fiecare zi. Îşi aranjează puţin cureaua şi pleacă, nu înainte de a verifica dacă i-a mai rămas vreo dâră de rahat pe talpa pantofului. E binişor!

Mâncarea e pe terminate. Ţiganii se străduiesc să dea gata şi băutura.

– Dar ce are gorobeţii de nu ma’ pleacă? întreabă Grădina pe bărbatu-său.

– Aşteaptă să le dăm ceva! răspunde Brătăşanu, ştergându-şi gura cu mâneca hainei, după ce dăduse pe gât un voleu de ţuică.

– De hârca lor să le fie! îl acompaniază ţiganca.

Misticismul s-a născut probabil atunci când primul aurar şi-a oglindit făţăul într-o foiţă de metal preţios bine şlefuită. Pentru aurul de paşaport ţiganii nu făcuseră farmece. Era aur de tocmeală. Nu faci farmece pe aur de tocmeală. Dospiseră însă nişte descântece vechi pentru o placă ce imita foarte fidel paşaportul pe care ei îl primiseră. Era făcut numai din aur blestemat provenit din dinţii smulşi de la morţi, fiert apoi în pişat de fată mare.

Bebe îşi primeşte recunoştinţa.

– Frumos lucrat, bă! Îmi place! O să ajungă la tovarăşu’ comandant. Uite! Scrie şi Republica Socialistă România pe el.

– Nuuu! sar ţiganii contrariaţi. E pentru matale. Noi avem respect pentru mata!

Bebe Bucur pleacă mulţumit. Palma lui – un cântar neomologat, dar precis – îi spune că placa de aur are cel puţin 140-150 de grame. Nu
se-nşeală. Hmm! Dacă mă dă Valerică în gât?! Nu mă dă, că îl am la mână, ce dreacu!?!

– Lasă, bă, că oricum se punea ploaia! Îi raportăm mâine lu’ tovarăşu’ comandant şi se va bucura că-i dăm asta! O fi şi dumnealui om… Nu o mai trecem în raport, ce dreacu’!

Lăcomia auriferă l-a ros pe Bebe până la os. Nu s-a bucurat prea multă vreme de aur. A suferit un atac de cord într-un bazin termal din Herculane. La autopsie s-a stabilit că dacă nu-i plesnea inima, îl căpătuiau sigur alte boli, în cel mult un an şi jumătate. Cert e că Bebe a fost fericitul posesor al unui paşaport spre iad.

Deh! Cu Bărbosu’ mai e cum mai e, dar cu blestemul ţigănesc nu te joci, mânca-ţi-aş!

 1 Old Shutterhand – personaj din Winetou, al lui Karl May, un film de aventuri foarte apreciat în acei ani.

© 2007 Revista Ramuri