| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Emilian Mireacafeaua de dimineaţă preparai cafeaua de dimineaţă şi neglijeul tău transparent lăsa vederii minunăţii carnale nu ai fost niciodată conştientă de comorile tale trupeşti pentru care orice bărbat şi-ar pierde minţile şi cine poate spune că eu nu mi le-am pierdut?!... orgolios din fire cum sunt nu recunosc că te iubesc nu recunosc că fără tine aş fi o frunză îngălbenită nu recunosc că tu eşti pansamentul meu pentru singurătate definiţia fiinţei mele neghioabe uneori greşeşti cafeaua prea dulce parcă pentru a masca amărăciunea zilei care urmează parcă pentru a-mi spune că sânii tăi tresaltă la gândul atingerilor mele care nu vin totdeauna la timp şi de fapt te iubesc până la ameţeală uneori plec de acasă epuizat clatinându-mă ca în beţie şi trec printre oameni cum aş trece printre lujere de trestie nevorbitoare pentru că nu mai aud nimic împrejur şi pentru că existenţa ta mă striveşte ca pe un vierme între coperţile unei Biblii vechi existenţa pusă la index dacă omida devine fluture dacă lutul devine cărămidă şi oală de gătit dacă tu devii tot mai femeie cu fiecare zi cu fiecare noapte de dragoste demenţială cu fiecare revoluţie hormonală înseamnă că şi eu pot deveni altceva mereu altceva acum vreau numai să remarc că evoluez către ceva încă nedefinit vreau să remarc că astăzi lumina parcă vibrează altfel sânii tăi parcă sunt mai săltaţi şi mă pregătesc de plecare la slujbă şi niciodată nu ştiu dacă mă mai întorc teafăr din jungla asta de afară care mi-a pus sufletul în ghips şi existenţa la index poate singur mai respiră cineva odată cu mine pe aceeaşi pernă este la fel de singur şi de trist poate că scrie şi el nu l-am întrebat poate că odată vom semna împreună pe coperta unei cărţi aşa cum semnăm împreună cu respiraţia pe relieful fiecărei nopţi acum în somn cu o mână ridicată el desenează în întuneric o călătorie parcă a sângelui meu domnişoara cu trandafiri ieşisem la plimbare cu domnişoara cu trandafiri şi îi spuneam stai lângă mine aproape să simt cum se înnoadă sângele şi cum nechează caii în paradis eu am o pălărie pe care n-o port ţie ţi-ar sta foarte bine cu ea ţi-ar da un aer de sălbatică de îngrijitoare de cai mint acum mă străduiesc să-ţi spun cuvinte frumoase şi tandre iar tu plângi cu lacrimi mari ca nişte cruci un fel de pneumonie e un fel de pneumonie-n păduri le simt respiratia greoaie şi febra care le face să vibreze în sângele tău arde focul înroşind metalele spaimei în sângele meu sunt sănii trase de licorne cu felinare în colţuri şi lumânări atunci când nu poţi vorbi despre fericirea ta atunci când nu poţi vorbi despre fericirea ta te cuprinde o dulce oboseală de moarte un somn adânc ca un ocean o lipsă de responsabilitate gravă şi atunci toate seringile din lume îţi pot inocula serul iluziei că te bucuri tranchilizantele aşa-zisei fericiri operaţiile pe un suflet care nu-şi găseşte sensul puţin amor bibliotecara era tânără şi drăguţă şi îmi zâmbea larg de fiecare dată când mergeam să împrumut cărţi era vară şi bibliotecara purta o bluză decoltată şi descheiată la un nasture şi prin deschizătură vedeam un sân de fetiţă completat de faţa ei radioasă şi de surânsul ei cvasi-permanent s-au dus demult vremurile acelea iar eu merg destul de rar la acea bibliotecă şi nici nu ştiu dacă ea mai lucrează acolo bibliotecara tânără şi drăguţă despre care am auzit că trăia cu un ofiţer plictisită probabil de căsnicia cu inginerul de la combinat şi de programul de bibliotecă destul de plictisitor dacă nu e completat şi cu puţin amor |