Când ne întindem unul peste liniştea celuilalt

se face,de obicei, seară.

respirăm de fiecare dată, pe întuneric, intuind liniile

viitoarelor noastre oase după mersul cărnii care

ne ţine vii deasupra de pământ.

apoi, plăpând, ne ţinem strâns de mâini, până când

fiecare dintre noi îşi scoate faţa din apă,

apoi respirăm.

toate sunt parte a tumultului ce răscoleşte

fiecare anotimp ce a trecut peste noi,

şi din ce în ce mai mult ne doare şi cădem.

Cu amândouă braţele dau sens lucrurilor care trec prin noi

ca şi cum aş înţelege că oamenii normali merg în spitale de nebuni,

la fel mângâi liniştea pe care aşteptarea o dă asupra ta.

nu peste toate blocurile soarele apune la fel

şi nici peste fiecare răsturnatre a apei din cadă peste ochii tăi

nu trece toată lumea care există pe pământ,

atunci când suspini şi mă tragi către tine cu frică.

cu amândouă braţele tai umbrele peste care nu trece nimic,

totul suspină speranţa de a da din aripi zâmbind.

Ea stă să îmi sprijine lacrimile,

ele urcă peste fiecare val, peste fiecare umbră

care se rupe tremurând de emoţie,

apoi, fără să spunem nimic,

prindem în gură secunde pline de lumină.

Maşinile rup zgomote de piatră cubică

exact peste picioarele desculţe cu degete

care se înfig în timpanele cântăreţilor ambulanţi,

nu ne cumpărăm nimic, ne sprijinim

unul altuia uimirea,

ne facem portretul în dughene cu dulciuri,

tăcere născută în plin zgomot.

Ea stă şi mă cheamă în podul palmei

fără să urce sau să coboare scările rupte

ale metroului în care am început să plângem

prima oară împreună.

Cu dinţii tragem mai apoi iarba

şi ne aruncăm în prima rostogolire a soarelui pe cer,

printre clădiri noaptea nu e zgomot, ci doar lumină

strângând degetele picioarelor la un loc.

Prin inimi trec vapoare pline de râsete şi secunde

legănate la un loc.

Universul în care ne întâlnim
este, din ce în ce, mai fragil,
el poate avea de suferit
dacă ţipăm unul la altul
sau, dacă un val mai puternic al mării
îi loveşte cupola de sticlă.

Aşa că, de seara trecută,
vorbesc cu tine doar în şoaptă.

Azi a plouat,
nu am vorbit deloc,
am avut gura plină
de stropi uriaşi de ploaie
şi tu mi i-ai şters pe toţi
cu mâna ta dreaptă
şi ai înţeles ce am vrut să îţi spun.

Ne uităm sensul pe care îl avem
în această lume
şi asta doare.

Azi am închis ferestrele deschise spre libertate,
îmi este frică
şi teatrul de păpuşi
se joacă exact în distanţa
pe care seara o lasă între noi.