Puţini autori au insistat asupra creştinilor practicanţi din rândul comunităţilor rome, şi doar unii au aflat despre beatificarea unor ţigani catolici, morţi pentru credinţa lor, nu din motive rasiale, ci victime ale războiului civil din Spania anilor ’30 . Printre aceştia, Ceferino Jimenez Malla, executat de republicani, în urma gestului curajos de a lua apărarea unui preot, în timpul persecuţiilor anticatolice dezlănţuite de trupele procomuniste. Asa cum ne apare viaţa acestui creştin, din lucrarea unui preot Vasile Perde, lucrare tipărită la foarte activa editură Galaxia Gutenberg, lucrare bazată pe traducerea unor mărturii, spaniole şi italiene, din epocă, ea, viaţa acestui om plin de credinţă neclintită, pare, până la un punct, previzibilă. Una care nu depăşeşte norma comună decât prin pitoresc. Ruptura se produce odată cu gestul de a lua partea celui urgisit şi nevinovat, preot pe deasupra, împărtăşindu-i, de bunăvoie, soarta tragică. Matei Boilă prefaţează generos volumul de mici dimensiuni, o asamblare, de fapt, a datelor cunoscute despre Ceferino, practic, o primă popularizare, pentru publicul român, a viaţii unui catolic practicant spaniol, ajuns martir. Portretul schiţat nu are ambiţii literare, cum sublinia fostul parlamentar, emoţia o dau faptele ca atare.

Fire generoasă, negustor cinstit, cu simţul dreptăţii, generos, sociabil, familist, vezi afecţiunea de bunic, unchi etc., Ceferino e un om al rugăciunii, al practicilor devoţionale, al iubirii semenului, în spiritul învăţăturilor lui Cristos, dar nu un martir, încă, un erou al credinţei, ci un simplu soldat al Bisericii. Mărturia credinţei, în condiţii vitrege credinţei, îl proiectează pe alte dimensiuni. Devine martir, alături de alţi martiri, o mulţime copleşitoare numai în secolul al XX-lea, mii de chipuri ştiute sau neştiute, mărturisind cu viaţa lor credinţa în Înviere. Unde e diferenţa specifică, nota individualizatoare în cazul martirului Ceferino? În faptul că un ţigan poate fi creştin desăvârşit, din punct de vedere omenesc, martir autentic, spulberând prejudecăţi milenare. Domnul îşi ia de unde vrea, din orice neam, martirii şi mărturisitorii.

Mulţi preoţi greco-catolici români, în frunte cu episcopii decedaţi în faimă de martiri, sau unii preoţi romano-catolici, sau ortodocşi, toţi se vor întâlni cu credincioşii beatificaţi ori sanctificaţi, oameni din lumea întreagă, la picioarele tronului Mielului. Sângele vărsat pentru Cristos îi uneşte într-un cor al martirilor, lăudând cu îngerii Dumnezeirea. Dar, nu numai pe aceştia, pe cei pe care-i ştim, ci şi pe cei anonimi de la Sighet, Canal, Periprava sau Aiud îi va primi Cristos… Memoriile deţinutilor, apărute după 1989, Iuliu Hossu, Alexandru Todea, Richard Wurmbrandt, Nicolae Steinhardt etc., sute, relatează despre mărturisirea lui Isus, prin fapte şi cuvinte, în închisorile româneşti. Şi pe unii dintre aceştia trebuie să-i socotim porniţi pe drumul beatificării sau al canonizării.

Ceferino, ţiganul iberic cu suflet mare, îşi câştigă cerul în clipa când, în mod firesc, luând, bonom, probabil, apărarea unui nevinovat, devine martir, păşind pe Calea Crucii. Iese din rândul anonim al privitorilor, speriaţi de posibilitatea supliciului, şi-şi ia pe umăr Crucea.

Atunci, pe nesimţite, poate, face el pasul decisiv, de pe pământ la cer, spontan, ca tâlharul de pe Golgota, ai zice. Ceferino uită de sine, pentru a-l scăpa, de moarte, pe celălalt om. Domnul l-a ales, atunci, pentru cer, e Ceferino, în secunda aceea miraculoasă şi sacră. La 9 august, 1936, sâmbăta spre duminică, în cimitirul din la Barbastro, sentinţa Cerului, nu a republicanilor atei, a fost pusă în act. Restul e istorie, adica sânge, ură, lacrimi, dar şi lucrarea Providenţei, fericiţi sunt cei care o intuiesc şi o slujesc.