Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mircea Cărtărescu şi simfonia amorurilor sale

        de Nichita Danilov

În perioada „glorioas㔠a anilor optzeci, am văzut la cinematograful „Victoria“ din Iaşi un film (nu reţin exact titlul, nici regizorul) în care un pictor inventase o nouă pictur㠖 pictura muzicală. Personajul – interpretat excelent de Paul Newman – cînta la un fel de orgă electronică şi la fiecare notă ţîşneau din tuburile de oţel ale acestei orgi culori de diferite nuanţe, în funcţie de partitură şi temperamentul protagonsitului. Pictorul, interpretat de Paul Newman, picta cîntînd arii din opere, simfonii de Beethoven, bucăţi de Bach, Mozart, Ravel, muzică de jazz. Culorile ţîşneau din tuburi pe tablouri de dimensiuni impresionante, aflate la cîţiva metri în faţa orgii, se scurgeau pe pînză într-o compoziţie cromatică bizară, dar totuşi armonioasă, ce amintea într-adevăr de muzică. Poezia lui Mircea Cărtărescu îmi aduce aminte de această pictură muzicală intens colorată. Poemele lui sînt ca nişte tablouri de dimensiuni mari, executate cînd cu pastă groasă, cînd cu tempera, şi, mai rar, în acuarelă. La terminarea frescei, pictorul Mircea Cărtărescu, pentru a şoca şi mai mult cititorul, azvîrle în tablou ouă de găinuşă, care se sparg şi se scurg peste figurile creionate din fuga condeiului.... Pictura ce rezultă prin astfel de mijloace este un haos bine dirijat, executat cu luciditate şi ostentaţie.

Mi se pare că într-un răspuns la o anchetă despre poezia anilor ’80, Cărtărescu spunea că, pentru a fi receptată noua generaţie, trebuie să treacă cel puţin 5-10 ani, cititorul fiind de obicei refractar la orice nou tip de poezie. Gustul lui cedează (evoluează) abia după ce critica şi mass-media şi-au spus cuvîntul. Poezia lui Mircea Cărtărescu şi, în general, a poeţilor de la Cenaclul de Luni nu şochează neapărat prin noutate, ci prin discursivitate. Printr-o retorică a realităţii exacerbate pînă la dimensiunea absurdului.

Ceea ce au încercat poeţii anilor optzeci (în special cei din Bucureşti) a fost să convertească limbajul eminescian al poeziei româneşti în limbaj caragialean. Adică să opună eminescianismului caragialismul. Spiritul din Muntenia este mai legat de cotidian decît, de pildă, cel din Moldova. De aici, apetenţa celor din capitală pentru caragialeanism, pentru caricatură şi parodie. Bucureştii aparţin balcanismului, sînt un oraş scos parcă din paginile marelui Ion Luca Caragiale, dar şi ale altor scriitori de marcă, mai vechi şi mai noi, începînd, să zicem, cu Nicolae Filimon şi terminînd cu Eugen Barbu. S-a schimbat doar decorul, fauna umană a rămas aceeaşi de pe vremea Fanarului. Aici, cred, se găsesc şi rădăcinile Levantului cărtărescian. Am schiţat doar două dintr-o multitudine de direcţii ale liricii optzeciste, eminescianismul (continuat în spirit, nu în litera lui, am aici în vedere latura gravă a poeziei, nu versificaţia) şi caragialeanismul, pe care sper să le pot dezvolta cîndva.

Îmbogăţirea limbajului poetic se poate face prin puţine cuvinte sau prin multe. Mircea Cărtărescu lucrează cu multe cuvinte şi din diferite domenii. S-a vorbit despre similitudinea lui cu T. S. Eliot. După părerea mea, Cărtărescu vine din Joyce, cel din Circe (vezi Ulise, vol. II) şi din Finnegans Wake. „Amorurile“ sale sînt, de fapt, nişte reverii ale lui Leopold Bloom, cel care poartă în buzunar 1 kg de rinichi de viţel învelit în ziar şi merge spre casă, clătinîndu-se pe două cărări, cu gîndul la amorurile doamnei Molly. Poemul La operă, din volumul Poeme de amor, aminteşte clar de tehnica lui Joyce din fragmentul Boii soarelui. Se pare că James Joyce a influenţat/ potenţat nu numai proza, ci şi poezia acestui secol.

Georgicele, unul dintre ciclurile cele mai bune ale lui M. Cărtărescu, sînt, de fapt, nişte parodii plastico-muzicale, compuse după muzica lui Antonio Vivaldi, Anotimpurile, şi interpretate la trombon. Transpuse pe pînză, par pictate cu tuş şi cerneală violetă, iar pe alocuri, cu frişcă şi sos. Sînt vioaie, au ritm alert, fiind scrise, ca să zic aşa, într-un stil haios. Iată cum arată un tablou de iarnă din acest ciclu: „Filmată din elicopter iarna apare într-un prim-plan atît de intens/ că i se văd broboane de sudoare scurgîndu-se/ între lujerii ieşiţi din brazdă/ priveşte zăpezile călătoare se întorc în escadrile din ţările calde/ pe cînd ţăranul cu o şosea asfaltată/ în jurul gîtului, freacă parbrizul aburit/ al cerului, pînă ies stelele...“ (Georgica a Vll-a).

În Georgice, ţăranii lui Mircea Cărtărescu – ciudate figuri mineralo-vegetale asamblate într-o natură hipertehnicizat㠖 ies şi privesc pe cîmp „rîmele rujate proaspăt“, scot din brazd㠄pînze de paul klee“, se tem de „moartea cu coasa de ziar“ (versul ne trimite cu gîndul la volumul lui Mircea Dinescu, Moartea citeşte ziarul, apărut însă cu zece ani mai tîrziu), care foşneşte sinistru prin „iarba cosmetică“; au „case de azbest/ cu un ochi la sud şi cu gura spre cer“, îşi îngrădesc bătătura (din tălpi? din palmă? – n.n.) „cu un gard de reclame şi mărăcini“, primesc soarele „în conserve“ (de peşte? – n.n.) etc, etc. Georgicele sînt alcătuite dintr-un ciclu de 12 poezii, numărul lunilor anului.

Poezia Iui Mircea Cărtărescu e ca un bal mascat, unde bărbaţii sînt deghizaţi în femei, iar femeile în bărbaţi. Măştile nu lipsesc şi lumea se clatină cînd într-o parte, cînd în alta, apropiindu-se şi îndepărtîndu-se ameţitor, ca într-un ochi de om beat. Travestiul merge pînă acolo că bărbaţii şi femeile se confundă. Bărbaţii îşi înşurubează pe trup sîni şi şolduri false, iar femeile îşi scot sînii şi îi lasă la garderobă. E o lume stridentă, stridentă la maximum, fîşneaţă, flecară şi fără nici un Dumnezeu.

Conu Trahanache dansează cu Vetuţa şi conu Dandanache cu magistrul Caţavencu. Iar Ghiţă, cer iertare cititorului că fac aici un calambur, guiţă pe poliţă, lîngă Cetăţeanul turmentat, ce se porneşte pe cîntat. Pot fi văzuţi tot felul de fani, tot felul de dame şi dămuţe. Toţi se îmbrăţişează, se pupă şi aruncă pălării şi bastoane în aer. Poetul însuşi dansează printre ei în chip de Rică Venturiano, declamativ şi afectat, cu monoclu pe ochi şi mustăţi în furculiţă. Este un fel de spectacol Mauppets, regizat după schiţele lui Ion Luca Caragiale, o operă bufă, unde protagoniştii se buşesc în culise şi vin să se pupe pe scenă. Un spectacol absurd, cu personaje hazlii şi demontabile, care se pot constitui şi reconstitui în o mie şi una de Muri, purtînd o mie şi una de faţete, un fel de cub Rubyk al Bucureştiului, unde cubuleţele sînt personaje vii, iar cubul întreg capitala. „Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor/ erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor./ Cine mai văzuse glisînd uriaşe, atîta de-aproape/ zepeline cu gene, cu cearcane, cu fard albastrui peste pleoape?”.

Avem de-a face cu o dilatare a realităţii, cu o hiperbolizare a ei, cu o extindere a microcosmosului în macrocosmos. Acesta e procedeul pe care Mircea Cărtărescu l-a descoperit şi l-a exploatat artistic în poezie, şi apoi l-a extins, mai tîrziu, în proză, pînă la dimensiuni halucinante. Dacă în poezie, unul din modelele de la care pleacă versul său e opera lui Caragiale-tatăl, în proză, modelele sînt opuse, poetul apropiindu-se, în Visul sau în Orbitor, mai degrabă de Mateiu sau de Macedonski, dar şi de Marcel Proust sau de Robert Musil, nu neapărat prin stil, cît prin grandoarea proiectului.

În Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă, regretatul Radu G. Ţeposu îl încadra pe Mircea Cărtărescu la capitolul „Cotidianul prozaic şi bufon”. Cotidianul lui Mircea Cărtărescu nu e prozaic, ci spectaculos. „Ochiul autorului e însetat nu atît de introspecţia în sine, cît de imaginea unui eu închipuit care se revarsă ca o imensă cascadă de lumină peste lucruri, creînd, prin reverberaţii, în căderea sa paradisuri artificiale şi curcubee metaforice neaşteptate. Poezia sa se va aşeza şi se va decanta în timp. Sîntem siguri că peste ani şi ani cititorii se vor delecta comparînd-o cu o aureolă boreală, strălucind deasupra unui Bucureşti modern sau postmodern, cu rădăcinile adînc implantate în Levant.

Nr. 09 / 2011
In Memoriam Constantin Stan (1951-2011)

Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş“ Ediţia a XLIII-a, 2011

Revista revistelor

Din jurnal (1996)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (17)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Am văzut şi ţigani fericiţi
de Adrian Popescu

Unghearele încă secrete ale Securităţii
de Nicolae Prelipceanu

Mircea Cărtărescu şi simfonia amorurilor sale
de Nichita Danilov

Testamentul poetic al lui Ion Zubaşcu
de Dumitru Chioaru

Un debut remarcabil
de Paul Aretzu

Jurnal berlinez
de Bucur Demetrian

Spre Creangă, pe uşa din dos
de Gabriela Gheorghişor

Teorii livreşti şi scenarii apocaliptice
de Daniela Firescu

Semnele echilibrului
de Florea Miu

Canonul axiologic
de Ştefan Vlăduţescu

Paraidis literatură de cuţit
de Silvia Oiţă

Poezie
de Anton Jurebie

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Să scriem în limba maternă ca şi când n-ar fi a noastră
de Manuel Cortés – Castańeda

Gabriel Stănescu
de Mircea Bârsilă

Mai aproape de Enescu
de Florin Caragiu

Poezie
de Gheorghe Vidican

Poezie
de Florin Costinescu

Poezie
de Simona Dumitrache

Poezie
de Rodica Şinca

Îngerul Willie, întâia epistolă
de Iulian Caragea

Unicitatea debutului (1)
de Ion Buzera

O anume delicată melancolie
de Constantin Romulus Preda

Valorile şi viaţa literară
de Daniel Mureşan

Tăcerea stihială
de Simona-Grazia Dima

„Vestitorii” comunismului
de Luiza Barcan

Poezie
de Lucian Mircea Nincu

Poezie
de Ana-Maria Lupaşcu

Prezenţa unui poet: Puiu Gheorghe Răducan
de Felix Sima

Povestea Umbrei (I)
de Ion Militaru

Costin Brăteanu şi arheologiile memoriei
de Călin Chincea

Poeme
de Pilinszky János

© 2007 Revista Ramuri