Citind cartea Paraidis literatură de cuţit (Editura Aius, Craiova, 2011), de Liviu Andrei, am luat contact cu o perspectivă plurivalentă, resimţindu-se discret sau accentuat, pe tot parcursul lecturii, marca personalităţii complexe a autorului – a filologului, a realizatorului şi moderatorului de televiziune, a scenaristului şi, mai ales, a prozatorului. Am ţinut să remarc prin această enumerare a diferitelor valenţe ale autorului, nu  doar faptul că se regăsesc pur şi simplu toate în această compoziţie specială, ci şi pentru că însumarea acestor perspective are ca rezultat o scriere ce propune o abordare inedită a societăţii contemporane.

Cartea are multe elemente novative şi surprinzătoare prin ineditul limbajului, prin simplitatea spunerii, dar şi prin încercarea de a scoate oamenii din mediocritate, din limitele scepticismului şi din autoflagelarea impuse de societatea comtemporană. Se doreşte atragerea atenţiei, cu ajutorul unei fine ironii, asupra unei realităţi sociale în care primează cultul „paraiului”.

După cum mărturiseşte şi autorul cărţii, izvorul de inspiraţie îl reprezintă societatea, preluând întâmplări trăite de el însuşi, evenimente întâlnite în viaţa de reporter, întâmplări citite pe internet, ştirile „de la ora cinci”, toate reprezentând, în fapt, viaţa, fără menajamente, cu puţine bune şi cu multe rele. Aşadar, ca modalitate de scriere, se încadrează în descendenţa scriitorilor I.L.Caragiale, George Mihail Zamfirescu, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Barbu. Volumul conţine texte diverse, schiţe, povestiri, nuclee de nuvelă, poeme în proză, reuşind să atragă atenţia prin renunţarea la ideea de literaturizare a lumii, prezentând o societate frustă, dintr-o atitudine hedonistă.

Realitatea crudă, pe care o întâlnim în carte, se reflectă în totalitate în limbaj. Acesta nu este unul comod, ci un limbaj agresiv, grotesc, devenind un background al cărţii, frapând prin aspectul lui brut. Prozatorul se joacă, asociază insolit, obţine cuvinte noi, expresive, paradisul devine paraidis, de la parai, iar colosul din Rhodos, printr-o ortografiere voit greşită, nu este altceva decât coios. Predomină caracterul ludic, autorul prezintă aspecte naturaliste, decupate din lumea mahalalei, marcată de instincte, incultură, primitivism, senzualitate. Sunt prezentate scene tari, şocante, menite să provoace reacţii.

Deşi textele sunt distincte, de o mare varietate, am putea spune, atent studiate, oglindite adesea chiar în nume (Coiosul din Rhodos, Cocoşul Pitic, Hotel Cucu, Visul unui ţigan în blugi, Zmei cu fustă...), cartea este unitară prin personaje şi prin tematică. Societatea prezentă în scrierile lui Liviu Andrei este cea caracterizată prin balcanism, exprimând o mentalitate şi un stil de viaţă. Alături de personajele imaginare, de conotaţie umoristică, Othello, Gagarin, dna. Veronica, întâlnim chiar personaje reale, preluate din istoria recentă, Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Maria Tănase. Se remarcă grija pentru amănunt, mai ales în tehnica portretistică sau în descrieri. Deşi personajele, aparţinând unei lumi marginale, sunt blamabile, ele sunt tratate cu simpatie şi cu înţelegere. Au şi ele gradul lor, deşi redus, de umanitate, de trăire. Nu există atitudini moralizatoare, autorul adoptând o poziţie absolut neutră.

Paraidis literatură de cuţit se ocupă de o lume reală, care chiar proliferează azi, dominată de vitalitate, incapabilă să-şi depăşească limitele. Se întrezăreşte un anumit tragism, al omului care se mulţumeşte cu puţin, fără idealuri, fără speranţe, urmărind puţinele satisfacţii hedoniste. Aurelian Zisu defineşte cu exactitate, în postfaţa cărţii, lumea lui Liviu Andrei: „...ştie să creeze, din absurd şi real, o lume hedonistă. Este însă un joc literar pe cât de riscant, pe atât de provocator.” Putem spune că, prin această carte (a treia), Liviu Andrei se anunţă ca unul dintre cei mai promiţători scriitori tineri de azi.