Mi-am pus rugăciunile

pe buzele unui călugăr

ca să ajungă până la Tine.

Am privit liniştită floarea de pe ape.

Mi-am vărsat jăratec în sân

şi păcate în suflet.

Pentru mine eşti lacul acela!

Pe tâmple, roua de dimineaţă

îmi face broboane.

Dacă mai stau mult aici,

o să prind rădăcini şi nu ştiu

dacă va ieşi rod bun din mine.

Doamne, altoieşte-mă acum,

căci pământul mă încolţeşte!

Inima mea şi-a făcut gaură

în corpul meu,

asemeni greierului în pământ

şi cântă întruna...

nu mă lasă să mor!

Ţi-ai despicat piciorul

în pragul acesta

de catedrală

şi ţi-au înlemnit

mâinile.

Doar în suflet

îţi mai încolţeşte

ceva acum.

Cruci fixe în vieţile noastre!

Sunt un corp neatins.

Îmi plimb splendoarea

printre pereţii de oglindă.

Dacă mă atingi acum

am să plâng,

am să mă deşir

rând pe rând

celulă cu celulă.

Am să nasc sentimente neştiute.

Am să adun iluzii târzii.

Lumea mea de pe umeri se destramă

şi-mi pierd credinţa în bine.

Suflete, nu mă mai vizitezi de mult

Pe ce străzi, prin ce case te plimbi?

Nimeni nu scapă din îmbrăţişarea morţii…

Nici chiar tu, stinghere pământean,

pribeag rătăcitor al gândurilor mele

şi risipitor de idealuri târzii.

Te-a ajuns şi pe tine gândul cel din urmă …

E gândul cel mai greu, pe care-l au toţi.

Tu lupţi acum cu toată fiinţa ta,

să ţi-l păstrezi curat, sperând că aşa o să fii

un pic mai uşor decât pana.

Uneori, lupta poate dura ani,

iar revanşa este întotdeauna întunecată.

Trecut dincolo, eliberat,

totul îţi pare acum un joc de noroc,

în care fiecare câştigă sau pierde.

Mă vezi şi dintr-o dată ţi se face

milă de mine. Mă mângâi,

cum nu m-ai mângâiat niciodată.

Mă strângi la pieptul tău

(dacă se mai poate numi aşa)

Şi îţi îneci amarul în binecuvântata despărţire,

pe care, surprinzător, o simţim amândoi.

Eu – în felul meu, tu – în felul tău.

Fiecare va suferi acum atât cât va putea,

sau mai exact, atât cât va înţelege.

Cam asta este filosofia noastră de viaţă!