Mă bate gândul că centenarul lui Miron Radu Paraschivescu, scriitor născut în 2 octombrie 1911,va trece neluat în seamă. Lucrul s-a petrecut, tot în acest an, cu centenarul lui Eugen Jebeleanu (n. la 24 aprilie 1911). O întâlnire la Muzeul Literaturii Române, la radio am spus eu câteva cuvinte, şi cam atât. Ce să mai vorbim despre centenarul lui George Ivaşcu (n. la 22 iulie 1911), uitat până şi de România literară. Este nedrept ce se întâmplă cu aceşti scriitori în astfel de momente aniversare, dar faptul nu ne miră. Literatura interesează azi pe tot mai puţini, concurată strivitor de spectacolul politic, fotbalistic, de divertisment. Atenţia concetăţenilor noştri, a celor mai mulţi, către acestea merge.

Să spun totuşi că tăcerea care îi acoperă pe scriitorii amintiţi mai înainte nu e doar expresia indiferenţei generalizate, ci şi, nu de puţine ori, a unei surde ostilităţi . Sunt rău văzuţi politic de către anticomuniştii intransigenţi post-decembrişti, aceşti scriitori şi alţii din seria lor literară precum Geo Bogza, Zaharia Stancu, Marin Preda, Geo Dumitrescu. Aderaseră în tinereţe la curentele de stânga, iar după venirea comuniştilor la putere li s-au alăturat, le-au cântat în strună, au scris la comandă opere propagandistice, dobândind în schimb privilegii, premii de stat, funcţii la Uniune, pe la ziare şi edituri. Au fost colaboraţionişti, astfel zicând, şi merită să fie blamaţi sau, în cazul cel mai bun pentru ei, lăsaţi în uitare.

Dincolo de problema autorităţii morale a celor care îi judecă pe alţii pentru trecutul lor se pune chestiunea criteriilor după care o fac şi a dimensiunii reale a vinovăţiei, câtă e şi cum se explică. Desigur, nu putem ignora faptul că Jebeleanu, Stancu, M. R. Paraschivescu, Bogza, odată cu atâţia alţii, au căzut în păcatul colaborării cu puterea comunistă, s-au alăturat regimului instaurat cu forţa de sovietici, i-au făcut jocul propagandistic, au acceptat onoruri şi funcţii.

Ceea ce nu trebuie totuşi să se uite este că aceşti oameni optaseră pentru stânga înainte de a fi venit comuniştii la putere şi că o făcuseră îndemnaţi de convingeri, bune sau rele. Exista dictatura regală, apoi regimul militar instituit de Antonescu, erau riscuri pentru cei situaţi la stânga şi nici nu se putea şti, de pe atunci, ce va aduce viitorul. Eugen Jebeleanu, când i-a luat interviul tânărului Ceauşescu, judecat la Braşov, nu avea cum să ştie că acela pe care îl apăra va fi peste ani stăpânul României.

Sunt acestea considerente care ar trebui să cântărească atunci când sunt judecaţi scriitorii care optaseră pentru stânga înainte de război şi, oricum, normal ar fi să fie judecaţi personalizat aceşti scriitori şi nu în loturi. Lotul scriitorilor colaboraţionşti! Fiecare reprezintă un caz, un destin. Şi oare nu trebuie văzută întreaga lor evoluţie de până în 1989, felul cum s-au manifestat într-o împrejurare sau alta? Multe evoluţii au înregistrat momente dramatice, cum s-a întâmplat cu a lui George Ivaşcu, gazetarul de stânga arestat chiar de ai săi, aducându-i-se învinuiri care şi azi ne apar nebuloase. A revenit în presă numai după schimbarea de curs politic din 1964, reactivat pentru că era nevoie, în era desovietizării, de intelectuali comunişti deschişi către Occident. Zaharia Stancu a făcut jocul puterii dar i-a apărat pe scriitori, chiar şi pe cei care-i fuseseră cândva adversari politici, ieşiţi din puşcării în 1964. În anii ultimi ai ceauşismului, reprofilat în neostalinism, şi Stancu, şi Jebeleanu, şi Preda, şi A. E. Baconsky au comis gesturi de nealiniere la politica oficială culturală, au respins Tezele din iulie 1971, i-au încurajat pe tinerii scriitori neconformişti, atâţia câţi au fost.

Miron Radu Paraschivescu, ca să ajung şi la el, a fost în tinereţe afiliat la stânga radicală, combătând burghezia şi atacându-l ideologic pe Arghezi încă înainte de a o face Sorin Toma, pregătind astfel terenul pentru scoaterea marelui poet din viaţa literară pentru aproape un deceniu.

Şi pentru că aceste însemnări apar în revista Ramuri este firesc să spun ceva şi despre Povestea vorbii, suplimentul apărut în corpul revistei între 1966 şi 1969, redactat de M. R. Paraschivescu la ideea lui Ilie Purcaru, redactorul şef de atunci. Descoperitor de talente prin vocaţie, astfel cum se manifestase pe vremuri la Timpul şi la Ecoul, la „Povestea vorbii” poetul îi va aduce în pagini pe total necunoscuţii, până atunci, Leonid Dimov, D. Ţepeneag, Norman Manea, Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, toţi ajunşi mai târziu scriitori de valoare, unii dintre ei compunători ai grupului oniric, reputat pentru insurgenţe nu doar estetice. M. R. Paraschivescu i-a protejat pe aceşti tineri, a făcut tot ce depindea de el, nu doar în revista craioveană, pentru a-i face să devină scriitori cunoscuţi. Dar timpurile erau cum erau şi Povestea vorbii a fost desfiinţată prin decizie de sus. M. R. P. a protestat energic şi într-un fel care constituie un act clar de disidenţă politică. Într-o scrisoare adresată lui Paul Niculescu-Mizil, secretarul cu propaganda al C.C., declară că renunţă la carnetul de membru al partidului. Va rămâne în continuare comunist dar ieşind dintr-un partid care încalcă libertăţile pentru care el, M. R. P., a luptat din ilegalitate. Scrisoarea şi încă vreo două, la fel de critice faţă de regim, le-am publicat acum câţiva ani în „România literară”.

Actualii constructori de opinie culturală mă tem că-l vor uita însă pe M. R. Paraschivescu, luaţi cu alte preocupări. Cel mult îi vor trece centenarul printre cele discrete, asemenea celor ale lui Jebeleanu şi Ivaşcu, prieteni şi părtaşi de soartă în eternitate.