Vara trecută (deja), a murit Mircea Ivănescu. Un poet şi un traducător cum nu prea sunt mulţi în România. I
s-o fi publicat un necrolog care avea atârnată în coadă cunoscuta formulă „prin dispariţia sa literatura română suferă o grea pierdere” şi gata. Sau nu, să nu exagerăm, nu gata, pentru că un număr de reviste i-au dedicat pagini de comemorare. Şi pe urmă chiar gata. Marele intelectual, marele poet care şi-a petrecut ultimele decenii la Sibiu a fost îngropat acolo, în prezenţa unor oameni care l-au iubit, nu mulţi. Mormântul lui se va fi aflând printre cele ale unor anonimi şi numai foarte puţini vor mai şti cine a fost, când vor trece pe-acolo. Locul lui de veci ar fi trebuit să fie la Bellu, în parcela scriitorilor mari, acolo unde e şi Eminescu şi unde, oricum, s-au strecurat şi nume care nu sunt demne de acel loc. Nu s-a gândit nimeni să facă intervenţiile necesare pentru asta. Totuşi, anii formării sale, ba chiar mulţi alţii, importanţi, de după, şi i-a petrecut în Bucureşti, oraşul unde s-a şi născut.

La Sibiu, trăia într-o căsuţă de la marginea oraşului sau, în orice caz, nu prea aproape de centru, în ultimii ani fără să mai vadă, fără deci să mai poată scrie şi citi. Mai primea pe câte un apropiat, mai vorbea la telefon cu cineva care-şi aducea aminte de el, pe acelaşi ton glumeţ pe care i-l ştiam de decenii. Ce se va întâmpla cu casa lui? N-ar fi trebuit ea, oare, să devină o casă memorială, pentru că nu sunt deloc sigur că la Sibiu a mai trăit vreun scriitor de calibrul lui Mircea Ivănescu. A cui o fi acum? Şi cine se va muta în ea, după ce toate urmele marelui poet vor fi şterse ca şi cum nici n-ar fi fost? În ultimii ani şi-a împrăştiat una dintre cele mai temeinice biblioteci, cea strânsă de el de-a lungul anilor, pe la cunoscuţi sau prieteni, dar şi la neprieteni, astfel încât în lunile dinaintea morţii sale nu mai avea aproape nici una dintre acele cărţi care-l ajutaseră să consolideze o operă inegalabilă de traducător. Sibiul nu e plin de case memoriale, cum s-ar crede, iar casa lui M. I. ar fi fost un punct important în acel oraş, altfel înţesat de istorie. Cu atât mai mult cu cât într-acolo au gravitat, de decenii, poeţii tineri care se pregăteau să se afirme, i-a sprijinit şi i-a ajutat pe cât a putut. Unul dintre ei, Iustin Panţa, care a dispărut într-un teribil accident de automobil acum zece ani, i-a fost fidel până în ultima clipă a vieţii sale. Pe la căsuţa aceea, unde eu n-am călcat decât o singură dată, cu mulţi ani în urmă, s-au perindat mai toţi scriitorii care populează astăzi lumea literară a Sibiului, dar şi alţii, mulţi alţii, veniţi de la Bucureşti sau chiar de mai departe, cum ar fi Matei Călinescu, vechiul său prieten, plecat şi el, înaintea lui M. I., acolo unde se presupune că sunt acum amândoi.

A mai dispărut în vara asta şi Mircea Horia Simionescu, alt pilon al literaturii române din veacul trecut şi dintotdeauna. N-a prea fost iubit de marii editori de după 1989, nu s-a prea bucurat de atenţia marilor edituri şi asta, după câte îmi aduc aminte, l-a necăjit mult. Într-un fel, amândoi, şi M. I. şi M. H. S., au avut cam acelaşi destin, nu au ştiut să-şi cultive zgomotos imaginea, păstrând doza necesară de umor, în lipsa căreia alţii fac cariere fulminante. Nu ştiu dacă M. H. S. va avea o casă memorială, nu ştiu dacă aşa ceva ar fi necesar, aici, într-un Bucureşti aglomerat şi grăbit, dar sunt sigur că ar merita asta cititorii săi.

Nu ştiu de ce am scris aceste rânduri zadarnice şi, la urma urmei, foarte banale. Pentru că o banalitate e să observi ce se întâmplă cu memoria scriitorilor care nu şi-au cultivat-o ei înşişi. Se scrie un timp despre ei, pe urmă nu le mai apar cărţile, că, deh, nu mai dau cărţi noi, şi, încet-încet, sunt uitaţi, astfel încât alţii, mai nou născuţi, să poată să le calce pe urme fără a fi amendaţi de critici şi de cititori. Păi nu e ăsta un original mit al lui Sisif, unde Sisif e mai mulţi, generaţie după generaţie? Sisif după Sisif. Numai că al doilea Sisif nu mai e inocent cum era primul, el face doar pe Sisiful, fără să fie. Cărările pe care calcă el, făcându-se că le taie primul, au mai fost trasate o dată, dar cine mai are timp să observe asta?

M. I., măcar, a beneficiat odată, acum opt ani, de o selecţie la Polirom, într-o serie care a dispărut de mult. Dar nimeni nu se gândeşte, sau nu ştiu eu, să dedice o ediţie completă operei sale poetice şi eseistice. Rămân cărţile sale, disparate, apărute de mult, tot mai demult şi care se vor găsi din ce în ce mai puţin şi mai rar, prin biblioteci specializate. În timp ce scriitori în viaţă, meritorii nu zic nu, se bucură de reeditarea unor opere despre care nu se poate, încă, şti dacă vor rămâne. Editori, atenţie la opera lui Mircea Ivănescu! N-ar trebui multe volume care să cuprindă tot ce a publicat M. I. într-o viaţă de mare poet, probabil că două sau trei ar ajunge. Şi e sigur că nimic nu ar fi acolo de aruncat, că nimic nu este de aruncat în volumele sale, cele pe care le-a publicat în timpul vieţii.

Tare aş fi vrut să evit o frază devenită truism, conform căreia ne lepădăm prea uşor de valorile noastre, ca şi cum am avea prea multe şi nu avem, dar ea se impune finalmente. La capitolul poeţi, avem şi alte nume de primă mărime, complet necunoscute cititorilor de azi, Emil Botta e unul dintre ei, ca să nu citez decât unul singur. „Sunt un nenorocit, toată lumea dă-n mine cu piciorul...” răspundea glumeţ M. I., marele M. I., cum îi spuneam noi, la întrebarea ce mai faci. Doamne fereşte să fi fost asta o profeţie!