Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Versuri pentru o gnoză a pietrei

        de Dumitru Chioaru

Un nou volum, Aur şi iederă (Ed. Paralela 45) şi antologia de autor Nordul. O gnoză a pietrei (Tipo Moldova) marchează evoluţia poeziei lui George Vulturescu la împlinirea, în 2011, a vîrstei de 60 de ani. Le uneşte obsesia tutelară a Pietrelor Nordului şi simbolul Ochiului Orb, alcătuind mitul personal al poetului. Ultimul dintre cele patru cicluri de poeme este intitulat Din carnetele lui Caspar David Friedrich, făcînd trimitere, ca şi detaliile de pe coperta din tabloul Stîncile de calcar din Rügen, la pictorul romantic german „smintit” de sacra frumuseţe a peisajelor nordice. Aceeaşi dorinţă de unire mistică cu pietrele Nordului său românesc exacerbează şi privirea lui George Vulturescu în căutarea esenţei dincolo de aparenţe: „Privesc până îmi cresc gheare din pupile/ şi se-nfig în orizont mai tare precum piroanele/ cu un ochi orb în care e doar cenuşa fulgerelor/ („golit de tot ce e esenţă în el”, cum scrie Goethe)/ ochi-cuib în care vin să înnopteze vise/ şi-apoi pleacă precum păsările răpitoare de lângă hoituri/ Un alt ochi mă aţinteşte din înalt/ În el eu şi nisipul suntem una: „praf şi pulbere”(1. Urmele nu pot fi clocite ca ouăle), subminată de conştiinţa transendenţei goale: „Praf şi pulbere este şi în monogramele / Scrijelite de Pietrele Nordului/ Goale ca nişte găoace de ou/ Din care privirea s-a scurs/ Sau şarpele, sau viermele”.

Ochiul Orb este, ca şi în legenda lui Homer, simbolul poetului vizionar, rapsod chemat să (re)inventeze „povestea” Nordului, ca model al unei lumi aflate încă sub semnul valorilor tari (eticul, tragicul, sublimul) ca pietrele. Este vorba, însă, mai degrabă de nostalgia unei asemenea lumi decât de starea ei actuală. Poetul caută, de fapt, urmele unei lumi dispărute, în care este camuflat – cum ar spune Mircea Eliade – sacrul. George Vulturescu mai crede că în cunoaşterea lor poetică supravieţuieşte o putere în măsură să resacralizeze existenţa. Ochiul acesta orb este cel de-al treilea de care dispune poetul vizionar, ca un dar al sacrului perceptibil încă în frumuseţea sălbatică a naturii: „În cristalul lor sunt cei doi ochi: unul care vede/ şi unul care se îndoieşte de ceea ce vede/ unul care mărturiseşte pentru Dumnezeu cel cu o mie de/ ochi fugind prin lăstărişuri/ celălalt mărturiseşte pentru al treilea ochi/ smintitul, al lupoaicei din sihle cu care văd toate acestea/ într-o zi care nu face parte din biografia mea” (Bătrânele versuri).

Am putea vedea în George Vulturescu un ultim avatar al lui Orfeu, postmodern, prin conştiinţa apartenenţei la o lume desacralizată şi convenţionalizată pînă la golirea de substanţă ontologică, în care – scrie el în poemul programatic Bătrânele versuri – „nu-i nici un preot/ printre stâlpii de templu ai naturii”. Mai degrabă antimodern, în accepţia acordată de Antoine Compagnon, prin sentimentul pierderii a ceva esenţial odată cu modernitatea, faţă de care are o permanentă atitudine critică. Un Orfeu dedublat între funcţionarul civilizaţiei tehnice şi birocratice de azi, comunicînd formal/ mecanic cu ceilalţi: „într-o cameră de la etajul XI din Palatul administrativ/ unde răspund la telefon şi formez alte numere de telefon/ semnez hârtii şi las loc altora pentru semnături” şi magul mitic regăsit „pe coridorul secret al Ochiului meu Orb/ direct din ochii scoşi ai lui Dumnezeu care fuge prin/ lăstărişuri privind de cealaltă parte a lor, ca printr-un/ lung ochean la capetele căruia stăm în acelaşi timp”. Conştiinţa rupturii dintre sacru şi profan apare dedublată şi în reprezentarea dramei christice, descoperind ca şi Carl Sandburg „doi Chrişti pe Golgotă”, poetul american fiind citat prin procedeul postmodern al intertextualităţii: „unul era pe cruce/ altul în gloată. Unul avea piroanele înfipte în palme/ altul degetele ţepene pe un ciocan bătând cuie”.

Reacţia lui George Vulturescu faţă de poezia moştenită aminteşte de atitudinea de ceartă şi împăcare finală a altui poet american, Ezra Pound, cu bătrînii maeştri. Bătrînele versuri îi par „nişte icoane în care au îngheţat/ toţi ochii sfinţilor din picturile iconostasului/ lucrat în lemn, pe la 1600, în biserica din Tireac”, tot atîtea clişee golite de fiorul poeziei şi – desigur – al credinţei, pe care privirea poetului patinează ca pe gheaţă. Voinţa de a scrie o poezie este, cum dovedeşte versul eminescian inserat în text: „gheaţa se-ntinde asemeni oglinzilor”, inhibată şi, totodată, stimulată de memoria culturală a poetului, intertextualitatea devenind nu numai legitimă, ci şi vitală în creaţie. Căci, aşa cum scriam într-o „developare în perspectiv㔠din 1996, George Vulturescu reprezintă, de fapt, alexandrinismul optzecist, atît de caracteristic postmodernismului, în care se înfruntă nostalgia unui început demiurgic de lume şi poezie, cu conştiinţa melancolică a crizei/ decadenţei. „Eu urc muntele printre fantasmele lecturilor” declară el într-un vers din poemul Vultur bătrân, pe Ceahlău, conştientizînd că livrescul înseamnă pentru omul modern o dimensiune ontologică şi, în cele din urmă, substanţa propriei creaţii, în care poemul devine comentariul cultural al celui genuin.

În locul prea prolixului „poem comentat”, cum se intitula un text din volumul Poem din ev-mediul odăii (1991), prefer însă unul aproape genuin ca acesta: „Şi e dimineaţă/ din fântâna săpată în curte se ridicau/ ochi ca nişte albine care nu-şi găseau stupul:/ agitate, rămâneau deasupra satului şi mă urmăreau/ Aveam şapte ani când ai săpat-o, tată// Şi e seară/ şi văd o mie de reptile negre tupilându-se/ între literele de pe pagini:/ cele slabe le mănâncă pe cele grase/ şi poemele sunt literă lângă literă un câmp de luptă/ şi în miez de noapte nu sunt supravieţuitori/ să îngroape hoiturile amintirilor/ decât ochii tăi:/ unul care vede şi nu crede în ceea ce vede/ şi unul orb în care literele au prins rădăcini/ şi din ele au crescut copaci albi/ aud cum cade ghinda lor de pe crengi/ ca boabele de gheaţă în ploile de var㔠(De la foc la cenuşă, 2), în a cărui construcţie simplă livrescul e topil în text, iar lirismul umple discret cu sevă proaspătă nervurile versurilor.

Sfidînd „bătrânele versuri”, dar şi tinerele lor vlăstare („Au căpiat de tot ăştia care mai scriu azi”, exclamă el revoltat în acelaşi poem programatic), George Vulturescu vrea să împrospăteze aerul viciat al literaturii române cu o poezie născută dintr-o „gnoză a pietrei”, printr-o secesiune a gîndirii tari a Nordului împotriva gîndirii slabe a Sudului balcanic. Rezultatele revoltei sale sunt şi nu sunt convingătoare, iar impactul pe care îl are această provocare poetică, în care se amestecă credinţa autentică cu multă mistificare, rămîne încă de văzut.

© 2007 Revista Ramuri