Poetul Lucian Vasiliu publică într-un volumaş, numit cu unorul caracteristic Sciatică de Copou. Tablete şi enunţuri civice, „rodul unor stări livreşti pe care le-am mărturisit în varii publicaţii culturale din anii recenţi”. Textele sunt reunite sub un titlu edificator: Luminaţi-vă faţa! Sunt notaţii diverse – reflecţii sociale, etice, culturale, fantezii, mărturisiri, amintiri –, pline de impetuozitatea simţirii ori, dimpotrivă, elaborate cu atenţie. Autorul se dovedeşte un observator penetrant, curtenitor, agreabil. Înclinaţia ludică este mereu prezentă, iar vocaţia sa lirică nu este dezminţită: „Îmi displac oamenii cu mâinile în buzunar. Indiferent că este vorba despre politicieni, afacerişti sau profesori. Îmi plac, în schimb, buzunarele care conţin firimituri de pâine pentru păsări sau bani mărunţi pentru cei care solicită sprijin în pragul bisericilor. Mîinile sunt făcute pentru a comunica, pentru a lucra, pentru a scrie, pentru a face cruce, pentru a îmbrăţişa.” (Despre mâini şi mâine, fără mânie). Într-un alt text, este elogiată îndeletnicirea de bibliotecar, prezentat ca tutore tandru al cărţilor, făcându-se un exerciţiu de empatie cu bibliofilul Mihai Eminescu, evocându-se bucuria petrecerii „în compania benefică a enciclopediilor, istoriilor, lexicoanelor, pandectelor, almanahurilor, atlaselor, antologiilor, albumelor, tratatelor...” (Vis de bibliotecar).

Tabletele – specie deloc minoră, dacă ne gândim la T. Arghezi, la Geo Bogza –, sunt scrise cu rafinament, lipsite de vehemenţă, cu o morală discretă, inclusă, făcându-ne să recunoaştem în ele spiritul neastâmpărat şi cultural al autorului. Temele sunt dinamice, liberale, despre schimbul reciproc de valori între centru şi margine, despre premiile literare, despre metropola culturii moldovene şi nu numai – Iaşul („mereu altul, mereul altfel, spiritual şi spiritualizant, privegheat de clepsidre incontestabile – Mitropolia, Universitatea, Galata, Cetăţuia, Grădina Botanică, Biserica armenească, Sinagoga, Copoul – cu Muzeul «Mihai Eminescu», Târgurile de ceramică, Obeliscul leilor, Casa de cultură «Mihai Ursachi» – Urbea), despre Junimea şi junimişti, despre boema de odinioară şi din vremuri mai noi, despre probleme administrative ieşene, arhitecturi, topografii, despre marile podgorii şi despre arta degustării, despre muzica de fanfară, despre numeroşi prieteni. Textele sunt caligrafice, conturate cu limpezime, sensibile. Aluziile la starea publică actuală sunt decente, politicoase, recurgând la ironia cu tâlc. De altfel, cartea reuneşte diverse fragmente ale cotidianităţii, mai ales culturale, filtrate prin grila civică şi estetică a autorului.

Un adevărat poem este dedicat străzilor, artere care dau viaţă urbelor: „Uliţe şi străzi cu trăsuri, rădvane, caleşti. Cu geamgii, coşari, talpalari. Căi de acces, de dialog, de du-te-vino, de procesiuni (înmormântări, răzmeriţe, nunţi...). Străzi pentru landouri, dar şi pentru tancuri. Pentru romani, dar şi pentru sovietici. Pentru export-import. Pentru vlădică şi opincă. Străzi întortocheate, drepte, largi, înguste, curbe. Unele ne duc la Dunăre, altele la Marea Neagră. Unele ne poartă spre gară, altele spre cimitir. Unele ne îmbie spre Universitate, altele spre stadion.” (Despre stradă şi strădu(in)ţe).

Cartea lui Lucian Vasiliu poate fi socotită şi un generos îndrumar turistic. Ne poartă prin locurile istorice şi culturale ale dulcelui târg şi ale fabuloasei Moldove. Se întrevede dragostea şi preţuirea pentru marele oraş şi pentru valorile lui. Amintirile despre timpurile copilăriei produc nostalgii, delectare, reconstituiri, ca în cazul întoarcerii în satul natal, Puieşti, cu ocazia centenarului şcolii: „Se redeschid şcolile şi mă amintesc, plăpând şi blond, cu traista pe umăr, prin colbul drumului, gata să «atac» tabla de materii a lumii, pus pe învăţat matematică pe beţişoare, dornic să conjug şi să declin...” (Toamna şcolilor). Scriitorul este contrariat de tot mai frecventele stricări ale limbii, din mass-media: „Tautologii, dezacorduri, denivelări lingvistice. Unde sunteţi voi, mamele noastre, să ne trimiteţi din nou la şcoală?” (De-ale limbii materne).

În partea a doua, volumul este completat cu un spectaculos Dialog inedit cu poetul Cezar Ivănescu (prieten şi maestru). În stilul său insolit, acesta îşi exprimă admiraţia totală faţă de Eminescu: „cel mai mare poet muzical şi pentru mine e mare lucru; eu cred ca sunt al doilea”. Convorbirea dă naştere unor declaraţii memorabile ale autorului Baad-ului: „Eu mă încadrez într-o viziune tradiţională despre poezie, în acest sens: că poetul modern autentic, nu cel de două parale, este un om care, depăşind cursa de modernitate, revine la marea artă tradiţională. Acesta este modernismul cel mai extraordinar al clipei de faţă, să revii la concepţia arhaică despre artă. Ai în spatele tău un şir de maeştri, de zeci, sute, mii de maeştri...”. Idealist, Don Caesar îşi propune să înfiinţeze un Ordin al poeţilor, o congregaţie de tip monahal, care să practice un ascetism spiritual, dedicându-se în întregine scrisului, unui fel de mesianism poetic. În acelaşi mod, poetul şi-a propus iniţierea unor cursuri, în Casa Pogor, reînviind spiritul autentic junimist, în intenţia de a transforma Iaşul în buricul poeziei. Interesantă este definirea calităţii de bază a poporului român, îndurarea, virtute creştină şi, mai ales, ortodoxă, cu semnificaţia veche, relevată şi de Constantin Noica, aceea de a te face dur. Din păcate, imaginea românilor în lume este, adesea, denaturată, ca în cazul sinistrului mit al lui Dracula, iar noi nu facem nimic spre a o repara.

Divagând sclipitor, Cezar Ivănescu trece cu rapiditate de la o idee la alta, vorbind despre arta cinematografică, despre moravuri româneşti, despre dramaturgie, despre propria artă poetică şi despre imanenţa muzicii în vers, dar mai cu seamă despre inevitabila, necesara întoarcere la Eminescu: „Când este vorba să găsim în limba română segmente de limbaj, acele tonalităţi, acele sunete fundamentale care ne trimit la textele mari ale umanităţii, întotdeauna trebuie să apelăm la Eminescu. Eminescu a dat sunetul de bronz care m-a cutremurat, Eminescu a cutremurat cu adevărat limba română şi când vrem să trecem printr-o mare poartă către acele mistere, trebuie să trecem pe sub coloanele eminesciene, nu avem altă cale”.

Lucian Vasiliu publică o carte mlădioasă, plină de seninătăţi, devotată culturii şi sporirii civilităţii, deopotrivă plăcută şi folositoare, desprinsă dintr-o spiritualitate junimistă adevărată.