Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gary Sîrbu Revival

        de Ioan Lascu

E demult în afara oricărei îndoieli acest fapt: Ion D. Sîrbu este scriitorul cu cea mai vie posteritate după doar două decenii prolifice de creaţie – 8 şi 9 ale secolului XX. În acel răstimp a scris, a publicat şi i s-a jucat marea majoritate a pieselor de teatru. Tot atunci a scos de sub teascuri volumele de proză De ce plânge mama?, Povestiri petrilene, Şoarecele B şi alte povestiri, Dansul ursului. Se bucurase şi de câteva premii importante, între care al Uniunii Scriitorilor şi al Academiei R.S.R. Cu toate acestea Gary Sîrbu lăsa o impresie de cuminţenie, ba chiar de un anume convenţionalism în câteva piese de teatru. Era şturlubatic doar în dialogurile spontane şi seducător în expuneri şi conferinţe. Era bine cunoscut ca un geniu al oralităţii. Însă, în aceeaşi perioadă, Ion D. Sîrbu îşi trăia zbuciumul lui secret, ştiut numai de puţinii prieteni adevăraţi şi de neadormita Securitate. El scria şi încerca, cu obstinaţie şi naivitate, să publice literatura lui subversivă, adică, aşa cum îi plăcea să spună, o literatură despre ceea ce trăise şi nu una de ficţiune, altfel zis: despre ceea ce nu trăise. Fără să se fi gândit neapărat, cu atât mai puţin cu cât nu-i agrea pe existenţialişti, Gary se declara adeptul unei literaturi în care experienţa personală, le vécu al scriitorilor francezi, era principiul şi sursa suverană. Atunci a scris el şi ceea ce s-a publicat începând din 1992 cu titlurile: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (două volume), Traversarea cortinei (de fapt grosul corespondenţei, o a doua parte, Scrisori către bunul Dumnezeu, fiind publicată în Biblioteca „Apostrof” de către Marta Petreu), romanele Adio, Europa! (două volume) şi Lupul şi catedrala, o parte din cele circa şapte volume de publicistică etc.

În ultimii doi-trei ani de viaţă Sîrbu voia mereu să se apuce să-şi scrie memoriile, probabil opera de mare autenticitate, opera vieţii lui, pentru că, aşa cum am menţionat, cel mai de seamă lucru era să scrie opera cu propria lui viaţ㠖 viaţa va rămâne adevărata sa operă, aşa spunea. O capodoperă memorialistică ar fi lăsat, mai mult ca sigur, scriitorul originar din Petrila, având în vedere harul de povestitor, vasta cultură, retorica lui, nu de puţine ori funambulescă, şi viaţa trăită şi rememorată ca atare! Gary Sîrbu nu a mai avut însă la dispoziţie timpul fizic pentru o asemenea ispravă colosală, dar ideea a fost preluată, dezvoltată şi aşternută pe multă hârtie (!) de profesorul şi scriitorul Mihai Barbu, originar, şi el, tot din Petrila! În afară de biografie şi de operă, antumă şi postumă, disecate până la măduvă, Mihai Barbu s-a mai gândit şi la ceea ce Ion D. Sîrbu nu se (prea) gândea şi la care nu ar fi avut acces în anii de tristă amintire: masivul dosar întocmit de Securitate, ochiul şi urechea din umbră, care, subversiv la modul ei propriu, nota, înregistra, primea rapoarte despre tot ce părea „clandestin” în viaţa cotidiană a lui Gary. Ideea i-a surâs lui Mihai Barbu, care a obţinut aprobarea de a cerceta o bună parte din dosarul secret Sîrbu, aşa că sursele sunt patru în loc de două, la biografie şi operă adăugându-se experienţele lui M. Barbu de bună cunoştinţă de-a lui Sîrbu şi de fost cetăţean al Petrilei, dar şi „scrierile şi transcrierile” agenţilor secreţi ai lui Ceauşescu, ofiţeri activi, ofiţeri cu jumătăţi de normă sau simpli informatori.

Aşadar cartea, apărută în această vară (la origine, în cea mai mare parte, o teză de doctorat) se intitulează, reluând gândul lui Gary, Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire (Editura „Autograf MJM”, Craiova, 2011). Nu numai selectarea faptelor biografice, colaţionarea cu opera şi interpretarea acesteia, nu numai numeroase informaţii din dosarele păstrate în arhivele C.N.S.A.S. sunt întreţesute în masivul tom de 564 de pagini, format mare, ci şi o puzderie de informaţii geografice, istorice, ca şi despre viaţa politică, cotidiană şi mondenă a „epocii Sîrbu”. Este avantajul celui care cunoaşte totul din interior, având posibilitatea şi răbdarea, dublată de pasiune, de a consulta şi o vastă documentaţie.

Concepută retrospectiv şi monografic, cartea lui Mihai Barbu începe… cu începutul, referindu-se adică la strămoşi, la originile multietnice ale familiei lui Ion D. Sîrbu, la cele două soţii, Maria „Gigi” Ardelean şi Elisabeta „Lizica” Afrim, în fine la „verişori, unchi, mătuşi, nepoate”. De un real ajutor în stabilirea genealogiei Sîrbu i-au fost autorului cărţii însemnările din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, din ciclul Colonia (Şoarecele B şi alte povestiri), din scrisori, din romanul Dansul ursului, din Povestiri petrilene, dar şi din contacte directe cu scriitorul şi cu sora acestuia, Irina. Familia, rudele şi prietenii trebuie apoi plasate în cadrul originar (şi original), al locurilor de baştin㠖 Valea şi Colonia petrileană. Ajuns în acest punct, Mihai Barbu nu scapă prilejul de a face scurte incursiuni în istoria începuturilor mineritului şi a urbanizării în Valea Jiului, în viaţa cotidiană a coloniilor miniere şi, în particular, a coloniei din Petrila, numită Deac, acolo unde a văzut lumina zilei, a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa Gary Sîrbu. Mihai Barbu dovedeşte aici o forţă de selectare şi de sintetizare a datelor, o precizie a amănuntelor, dar şi o capacitate de a transfera o parte din farmecul şi din nostalgia cu care Sîrbu însuşi evocă, în textele lui, acei ani idilici. În capitolele III şi IV (Matricea natală şi Casa natală) continuă reconstituirea monografică a „spaţiului originar”, M. Barbu oprindu-se şi asupra unor elemente ce au modelat gândirea şi conduita lui Sîrbu, anume mentalitatea şi condiţia proletară, deseori revendicate de el.

Mereu sub incidenţa documentelor şi a operei, este „reconstituit㔠biografia lui Sîrbu din unghiul de vedere al lui Barbu. Nu este omisă nici o etapă din viaţa „jurnalistului fără jurnal”: şcoala primară, liceul şi facultatea, licenţa, doctoratul, anii de front (o mie şi una de zile, atâta a socotit chiar Sîrbu!). Mihai Barbu se întoarce imediat la cadre mai generale şi-l „reviziteaz㔠pe Sîrbu în contextul Cercului Literar de la Sibiu şi al „zorilor roşii”, începuturile comunismului, regim ce avea să-i marcheze decisiv, până în străfunduri, existenţa ulterioară. Expulzarea de la Universitatea clujeană, apoi periplul de profesor şi gazetar prin Munţii Apuseni, Cluj şi Bucureşti, arestarea, procesele şi detenţia („5 ani, 4 luni şi 20 de zile” iarăşi socotiţi după infailibila aritmetic㠄sîrbească”!), eliberarea din lagăr şi intrarea definitivă sub incidenţa Securităţii, umbra de o aproape o viaţă, sunt puse sub lupă. Mărturii despre detenţia politică şi un Scurt documentar despre lagăre şi deţinuţi sunt secvenţe no comment asupra cruntului regim concentraţionar de exterminare, încă necunoscut pe de-a întregul celor care se bucură azi de libertatea pe care Gary Sîrbu nu a mai apucat-o, cu toate că a prezis-o. Ele îl privesc pe Sîrbu cel din floarea vârstei, omul exemplar care şi-a asumat puşcăria, ca experienţă impusă politic, şi a… tăcut cu demnitate. După un scurt „stagiu” la Petrila, ca vagonetar în „mina strămoşilor mei” (februarie-noiembrie 1963) şi după altul, la fel de scurt, de magaziner (nu avea voie să fie secretar literar, dar îndeplinea atribuţii de acest gen) la Teatrul de Stat „Valea Jiului” Petroşani, în august 1964 Ion D. Sîrbu a fost adus la Craiova de „doi securişti”; aici a trăit în regim de domiciliu supravegheat, obligatoriu, până s-a stins din viaţă, în după-amiaza zilei de 17 septembrie 1989, cu doar două ceasuri şi jumătate înainte de o nouă premieră cu Arca Bunei Speranţe, montată de Aureliu Manea. Simptomatic, nu-i aşa?!

Partea doua a cărţii se desparte într-o bună măsură de reconstituirea unui curs cronologic şi se axează pe schiţarea imaginilor de viaţă cotidiană văzută prin grila serviciilor secrete comuniste. Dosarele de acţiune informativă individuală, unde este luat permanent în colimator, fiind ba „obiectivul « Şerbănescu », ba „obiectivul « Ursu »”, ba „obiectivul « Suru »”, apoi Un an în vizorul securităţii (1977), o radiografie pe luni a sinistrei munci sisifice a câinilor de pază ai regimului ceauşist, în fine, cenzurarea secretă a corespondenţei şi călătoriile externe ale lui Gary, una în Est şi alta în Vest, monitorizate şi ele de vigilenta Securitate, întregesc această secţiune. În capitolul XVIII, Opera, Mihai Barbu se ocupă de câteva principii etice reflectate în dramaturgie, de „aventura” de ecranizare, eşuată, a unor piese şi, semnificativ, de receptarea antumă şi mai ales de cea postumă, separat în istoriile literare întocmite de Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu şi Marian Popa. Două capitole insolite: Addenda sentimentală şi Ion D. Sîrbu. Istoriile orale încheie, în acelaşi stil provocator, singurul tom (nu simplu volum!) scris până acum despre Ion D. Sîrbu. El se adaugă celor nouă volume şi monografii critice publicate despre opera acestuia începând din 1999.

Aşadar, prin „memoriile” parţial imaginate şi rescrise de Mihai Barbu, Ion D. Sîrbu reînvie, se întoarce în forţă în conştiinţa critică, urmând parcă ciclul viaţă-moarte-reînviere, nimic altceva decât un éternel retour, căci prin operă şi prin reflectarea ei în o sumedenie de articole, cronici şi studii, dar îndeosebi prin cele zece (!) monografii, se întoarce spre noi şi ne dovedeşte iarăşi perenitatea.

© 2007 Revista Ramuri