Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia ca ţipăt vertical *

        de Ioan Evu

Dorina Brânduşa Landén a publicat sporadic înainte de 1989 în mai toate revistele literare valoroase din România. Strădaniile sale într-ale scrisului au fost răsplătite la vremea respectivă cu câteva importante premii obţinute la prestigioase concursuri naţionale de poezie şi proză. În 1994 a emigrat în Suedia, prezenţa sa în arealul literar românesc fiind una de natură evanescentă. A continuat să scrie, debutând cu un volum de versuri relativ târziu, la o vârstă când numeroşi congeneri ai săi îşi vor fi epuizat deja combustia lirică. În fapt, autoarea a debutat editorial cu o serie de reportaje, în volumul colectiv Călătorie spre izvoare (Ed. Eminescu, 1986). Depeizarea benevolă a înarmat-o cu multă răbdare şi cu o tenacitate imanentă spiritelor luptătoare, astfel încât ieşirea sa la rampă cu o primă carte de poeme se dovedeşte a fi de bun augur.

Vânzătorul de imagini (Ed. Călăuza, 2010) incită lectorul la un periplu iniţiatic neobişnuit, pe tărâmurile „nesomnului”, (al treziei, în sensul de veghe), într-un spaţiu inedit, definit drept „provincie a visului”, populat de „cel mai vicios locuitor al disperării” (Provincie). Cele două fascicole ale volumului, Povara constantă şi Povara variabilă, subintitulate Emoţii cu destinaţie precisă şi, respectiv, În inima mea murea o lume aproape perfectă (care, în opinia noastră, reprezintă centrul de greutate al cărţii), nu se deosebesc prea mult din punct de vedere formal. Dacă între ele există unele diferenţe, acestea ţin de forţa simpatetică a versului, oarecum mai accentuată în secţiunea secundă a cărţii.

Poemele din Vânzătorul de imagini ilustrează celebra zicere a lui Blaise Pascal: „Dacă am scris o scrisoare atât de lungă, este pentru că nu am avut timp ca să o scriu mai scurtă”. Dorina Brânduşa Landén a găsit suficient timp să-şi „scurteze” poemele, migălindu-le până la contur de lamură. Emisia lirică este apoftegmatică, versurile au abilităţi polisemice şi, totodată, penetranţă emoţională, încât virtualul cititor poate resimţi „tandreţea verbului” cu care poeta „îşi scrie existenţa”… Rezultatul unei atare întreprinderi e o lirică meditativă (ce nu se lasă prea facil decodată, decât, eventual, în urma unor lecturi succesive), evidenţiind natura retractilă a poetei faţă de intruziunea halucinantă a virtualului mimetic în spaţiul existenţial, unde imaginea ameninţă a se substitui materiei vitale, şi unde până şi iubirea devine „o cauză pierdută/ într-un război strict pictural” (Euforie). Soluţia ieşirii din acest impas ontic pare a fi evaziunea în propria interioritate, singură în stare să ofere o brumă de certitudine şi echilibru: „Nu sunt liberă/ nu mai am putere/ şi nici credinţă/ lăsaţi-mă să respir/ sunteţi prea mulţi/ şi prea cumpătaţi/ umpleţi toate celulele mele/ pe dinăuntru şi pe dinafară/ azi voi căuta în zadar alinare/ azi nu mai ştiu cât durează dragostea/ şi nici empatia/ ziua de lucru se înfăşoară în jurul meu/ se lipeşte de mine cu mâinile/ cu urzeala ei familiară/ de sunete zdrobite/ în lupta cu îngerul neputinţei” (Ziua de lucru).

Deşi cu pronunţat caracter autobiografic, versurile nu se constituie în simple file de jurnal intim, poeta reuşeşte să evite cu ingeniozitate capcana romanţiozităţilor edulcorate şi, totodată, orice umbră de elan declamativ. Cogitabundă, lirica aceasta n-are nimic comun cu tendinţele feministe ale atâtor poetese ce afişează fie un exacerbat bovarism funciar, fie o deşănţată exhibare a experimentărilor de budoar. Actantul liric „îngenunchează singur în adevăr”, (...) „doldora de ciudăţenii/ ca o burtă de animal exotic”, capabil să-şi contemple cu luciditate obiectivă propriile nelinişti iscate din sentimentul ratării zborului şi din percepţia neantului existenţial: „Zborul/ această posibilitate/ pe lângă care am trecut”.

Poezia Dorinei Landén e „urlet agonizând între puşcă şi glonţ”, e „ţipătul vertical al trupului fără întoarcere”. Atari formulări aparent prozaice, îndrăzneţe şi stranii totdeodată, relevă natura refractară a autoarei în faţa convenienţelor uniformizatoare. Sub învelişul calm-ironic al rostirii, se simte frisonul unei surde revolte, mocnind precum o masă de lavă gata să erupă de sub scoarţa cuvintelor.

Într-o vreme când poezia pare preocupată mai mult de latura parodică a existenţei, fără aderenţă la valorile ce-au consacrat-o, în atmosfera tot mai viciată de experienţe efectuate de dragul formei – ne aflăm, iată, în plină epocă a proliferării vânzătorilor de imagini vidate de substanţ㠖 Dorina Brânduşa Landén propune un discurs poetic auster, lapidar şi, tocmai de aceea, plin de naturaleţe. Poezie în stare pură, fără asperităţi, excese ori inutile învolburări. Mici filigrane plurisemantice întreţes fulguraţiile inspiraţiei într-o prozodie originală: „Cad brumele/ precum/ laptele mamei/ preschimbat/ în silabe”, sau: „să ne naştem prozaic din pântec/ alcătuire fragilă/ sprijinind tristeţi colosale”

Aflată la a treia apariţie editorială cu volumul intitulat vag polemic La nord de sufletele voastre (Ed. Călăuza, 2011), Dorina Brânduşa Landén se dovedeşte a fi la fel de parcimonioasă în a-şi transcrie propriile trăiri/revelaţii. Poate de aceea, la o primă lectură a cărţii „nordicei” noastre autoare, am putea avea impresia că ne aflăm în faţa unei poezii reci, mai mult cerebrală decât senzorială, o lirică în care elementul subiectiv, subsidiar realului, contează prea puţin, spre deloc, în economia poemului. În realitate însă, versurile conţin un mesaj profund uman, emis pe lungimea de undă a unei sensibilităţi aristocrate, prea puţin dispusă a face concesii frustelor confesiuni jurnaliere.

Chiar dacă versurile nu aduc noutăţi evidente faţă de Vânzătorul de imagini, putem remarca strădania susţinută a poetei de a-şi esenţializa limbajul. Unul total lipsit de aluviuni retorice. Poemele cuprinse în această nouă carte accentuează câteva traiectorii creionate în tomul anterior. Preponderentă rămâne tema exilului autoimpus (a metamorfozelor eului confruntat cu criza înstrăinării de obârşii) în septentrionalul ţinut al veşnicelor ierni „cu fulgi de carton”, unde „trădarea ninge din cer” iar trupul ameninţă să devin㠄o biserică goal㔠încât: „fiecare moleculă de credinţă/ trece prin convulsiile oceanului”.

Versurile îşi extrag esenţa din substratul „boreal” al fiinţei metafizice, dintr-o materie incert abstractă, aşadar greu definibilă. Discursul auctorial pendulează între tonul reflexiv şi cel polemic. Ne aflăm parcă într-o perpetu㠄iarnă a vrajbei” generale, unde comunicarea îşi reclamă dreptul la reviviscenţă.

Lirica Dorinei Brânduşa Landén e una crepusculară, impregnată de tristeţi meditative. Este, cu alte cuvinte, un document sufletesc sui generis, derulat după codurile unei poetici extrem de rafinate, vizând mai ales probleme de substanţă. O poezie eminamente gravă, dar care posedă rara abilitate de a nu melodramatiza: „Simţeam cum îmi cresc lăstari pe limbă/ cumva năruită într-o carne străină/ umbră rătăcitoare pe ziduri/ presimţind o durere profundă/ sau ce mai poate rămâne dintr-o bucurie/ când lumina lunii mai tremură încă/ şi pielea nopţii ca gelatina/ acoperă plăgile lumii” (Sensibilitate)

De subliniat este efortul obiectivizării rostirii, al desprinderii de caducitatea mărturisirilor pur (şi simplu) autobiografice, precum şi faptul că poeta posedă un adevărat cult al stilizării expresiei lirice. Totuşi, ea nu uită să păstreze contactul cu cititorul, oferindu-i varii căi de acces spre decriptarea semnificaţiilor poemului. A nu se înţelege că avem de a face cu o poezie sibilinică ori ermetizantă. Dimpotrivă. Iscoditoare şi interogative, poemele îşi propun să traducă intraductibilul, să exprime indicibilul, deşi uneori autoarea lor pare uşor panicată în faţa propriilor limite şi neputinţe de a transpune în vers, într-un cod cât de cât coerent, „raţional”, babilonica năvală a realului în teritoriul subliminalului individual ori colectiv: „Vorbesc despre distanţa care ne separă/ înainte de a ne ucide unul pe altul/ în lumea-n care nu mai sunt cuvinte”(Lumea fără cuvinte). Sau: „Nici un cuvânt nu mai pâlpâie pe buzele noastre/ nici o rămăşiţă de vis pe frunţile vii” (Trecerea în anotimpul rece). Evocata absenţă a cuvintelor trebuie înţeleasă aici ca fiind actuala degringoladă a sensurilor existenţiale, percepută drept antecameră a evanescenţei reperelor axiologice, singurele capabile a mai oferi speranţă şi crez.

De fapt întreaga infrastructură a recentului volum îşi are sorgintea în explorarea, cu mijloace specifice introspecţiei, sentimentului frustrării resimţite de criza comunicării interumane. Martor la „uciderea în masă a cuvintelor” ori la „sinuciderea balenelor albe” – terifiantă imagine a apocalipsei unei lumi aliena(n)te, oscilând prea lesne între măreţie şi decadenţ㠖, poetul e predestinat să aducă un bruş de coerenţă în haosul noimelor pierdute.

Deşi sensibilitatea poetei e seismografică, trecută prin filtrul unei retorici lipsite de emfază, izbândeşte să confere mărturisirilor o tonalitate colocvială şi, tocmai de aceea, convingătoare: „Cu cine să împart vinul cel vechi/ cu cine răsuflarea din urmă/ doar pământul fertil se hrăneşte cu sângele meu// iată-mă cu nervii întinşi de la o singurătate la alta/ imensă rană de fluide zăpezi/ locuiesc în sămânţa clară a elementelor/ ca un muribund îmbrăţişând o frunz㔠(Exilul). Extrem de sugestiva imagine finală a strofei relevă un teritoriu al tandreţii necesar a fi recuperat.

La Dorina Brânduşa Landén filonul erotic nu e exploatat ca miză a spectacolulului carnal. Senzualitatea, atâta câtă transpare din text, e sublimată şi modelată în spaţiul reflexivităţii. Poeta reuşeşte performanţa – pe care i-o conferă maturitatea şi experienţa poetică dobândite de-a lungul multor ani de trudă asupra cuvântului scris – de a se situa cumva simultan atât în interiorul textului (prin dorinţa firească, profund umană, de comunicare) cât şi înafara acestuia, controlând sau doar contemplând, conform unor grile estetice individuale, desfăşurarea propriilor efuziuni: „Nu mai simt/ nu mai aud/ ca şi cum sângele meu ar curge/ pe partea cealaltă a pământului/ amestecându-se cu grâul şi macii” (Cord deschis). Această ubicuitate auctorială manifestă în timpul actului scrierii e apanajul poeţilor înzestraţi cu har, însă şi cu o tenacitate pe măsura travaliului impresionant. Din acest punct de vedere putem vorbi, fără teama că exagerăm, despre o anume singularitate a poetei în arealul liricii actuale.

Chiar dacă autoarea nu frecventează prozodia versului clasic, cu ritm şi rimă, numeroase poeme din volumul La nord de sufletele voastre se derulează prin formulări în care eufonia pare a fi însăşi condiţia lor intrinsecă. Demersul liric nu are nimic teatral, orice urmă de patetism e eludată de naturaleţea rostirii: „Lasă-mă să-ţi cuprind inima/ cu degetele trupului meu prea lucid/ şi el tot însingurat îndurerat/ lasă-mă să-ţi sorb lacrima/ cu tremurul sufletului meu poros/ curat ca zăpada ca razele X” sau: „Să nu crezi că inima mea e un măr perfect/ din care să nu poţi muşca/ pe care să nu o poţi cunoaşte/ soarele a apus peste lume/ zbuciumul munţilor şi vuietul mării/ sculptează în mine ca într-o ceară subtilă/ o femeie în septentrionale tipare”...

O stare de târziu, un dor nedefinit de ceva nenumit, abstract, un alean mocnit traversează ca un frison metafizic insolitul tărâm al Nordului obscur, „universul terminus”, hibernal şi ostil, unde graniţele dintre real şi imaginar devin inexistente, şi unde „nimic nu începe/ nimic nu se sfârşeşte”. În acest spaţiu al îngheţului, al aparentei nemişcări absolute Dorina Brânduşa Landén are abilitatea de a-şi conserva identitatea prin transcenderea pe care i-o conferă actul cathartic şi al scrisului. Poezia ei e un ţipăt de pasăre imperială săgetând văzduhul polar al tăcerii.

* Dorina Brânduşa Landén – Vânzătorul de imagini (Ed. Călăuza, 2010), La nord de sufletele voastre (Ed. Călăuza, 2011).

© 2007 Revista Ramuri