Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Florea Miu

Pământul dintre două fiinţe!

Pământul dintre două fiinţe

este foarte subţire –

doar atât cât să treacă

o căruţă cu fân

sau câteva sentimente răzleţe.

Atât de subţire e pământul

dintre noi,

încât te şi miri cum ne ţine.

În decurs de o viaţă

gândurile au trecut dintr-o parte

în alta

săpând făgaşe adânci

astfel încât între noi

se întinde acum

o adevărată prăpastie.

Neliniştile sunt cele mai grele

pentru că spulberă totul

înăuntrul fiinţei,

iar sufletul abia se mai vede

sub teribilii nori

adunaţi deasupra.

Pământul ăsta atât de fragil

s-a supraîncărcat de amintiri

care dau peste margini

şi umbresc forever

partea luminoasă din mine.

Fântână

Ca într-o fântână foarte adâncă

mă scufund în mine

în fiecare zi,

doar-doar voi reuşi să mă limpezesc.

În loc de apă curată,

scot dinăuntru tot mai mult mâl,

semn că izvoarele s-au înfundat

ori chiar au secat.

Nu pot să văd ce este înăuntru.

Surprind câte un licăr argintiu,

dar şi el se pierde

la următoarea privire.

Până acum am scos la suprafaţă

o viaţă de aluviuni

care tulbură lumea de-afară

aproape sufocată de propriile reziduuri.

Aici nu mai dau decât de nisip.

Voi săpa în mine

o altă fântână!

Adagio

Ce-ţi mai trebuie, nefericită fiinţă,

cum să te mai ajut?!

Ia-mi sufletul, dacă vrei,

ia-mă pe mine însumi cu totul,

respiră un munte de aer

prin nestăpânita mea inimă,

pune-mă şi tu în cel mai negru colţ

al întâmplării tale cereşti!

Ce-ţi mai trebuie, fiinţa mea tristă?

Te-ai bucurat pentru toţi, iar acum

ţi-ar fi necesar un popas...

Ia-mi bucuriile care mi-au mai rămas

pentru că altele nu vor mai fi!

Un singur răgaz îţi mai cer:

lasă-mă singur, o clipă,

cu mine însumi,

să-mi spun eu singur ce cred!

Acorduri finale

Am vrut să privesc după cortină,

să văd cum se fac jocurile,

dar în culise tristeţea era

şi mai mare.

Actorii îşi întorceau pe dos

propria fiinţă

ca să nu mai semene cu ei înşişi

ci cu personajul din rol.

Păpuşile prindeau viaţă

din viaţa lor

care şi aşa abia pâlpâia

de la o scenă la alta.

Îi zăream cum se aruncă

în propriul ecou,

apoi se retrag într-o devălmăşie

nebună,

să-şi regăsească fiinţa pierdută...

Întotdeauna am vrut să privesc

ceea ce n-ar trebui să se vadă.

Acolo, în spaţiul nemişcat

din care răsare doar umbra.

Recurs în septembrie

În septembrie, arborii plâng.

Abandonează pădurile, o iau razna

pe câmp

şi varsă lacrimi amare.

Din fiecare lacrimă creşte

o privire

de care se lovesc trecătorii –

unii fac cale întoarsă

în propriile gânduri.

Toamna e un abis,

un capăt de lume

unde sufletul face popas uneori,

obosit de melancolie.

În septembrie, arborii o iau razna

iar tăcerile ard

ca în mijlocul verii.

Singură, litera coboară printre anotimpuri

spre a deveni amintire.

Umbră şi semne

Dureroase mai sunt drumurile câmpiei!

Nu e nimic să le adăpostească.

Stau singure sub cer

şi te duc

unde nimeni nu ştie.

Pe pământul arid sunt doar semne

că pe acolo a mai trecut cineva.

Dureroase sunt drumurile câmpiei!

Au în ele ceva nefiresc –

o iei într-o parte şi te duc în alta.

Se strecoară pe sub arbori pribegi

ori trec prin ape subţiri,

ocolesc aşezările triste

şi se sprijină în propria umbră

cum vin ele aşa, atât de departe

şi nu se opresc niciodată.

Dureroase mai sunt drumurile câmpiei!

Arse de soare şi mâncate de ploi –

în rănile lor se văd urmele celor

care n-au ajuns nicăieri.

Mare în apus

În mijlocul apei, o flacără

aprinsă de mâini nevăzute

din cer sau de altundeva.

Ca nişte arbori ard valuri

ce înlănţuie marea înaltă.

Templu pârjolit de privirea

unui zeu nemilos!

Corăbieri încercaţi

au dus istoria dintr-o parte în alta

sub lumina acestor văpăi.

În septembrie, în apus,

înfloreşte chiar marea

cuprinsă

în ochiul cel mare de sus.

(Din vol. Secunda şi templul, în curs de apariţie)

© 2007 Revista Ramuri