Ce gând oblojeam? în dimineaţa hursuză de martie, grăbind confuz, rebegit, spre autogară, pe stradela pustie a Calafatului (castani golaşi, aerul tare, dar şi, bizar, bobotăi palide, probabil eterne, poate chiar de frunze vechi, ici-colo, pe caldărâm...) –

Abnormă, constituită îndeobşte procustian, în jubilaţia a tone de maculatură narcisistă şi în limitele unei soteriologii îngâmfate, ideea de specific naţional ne iţeşte azi zâmbete şi maliţie.

Lumea în care „ne ducem veacul” e mai puţin cea a lui Caragiale – la care esenţială socotesc (cu excepţiile binecunoscute, virând spre traumatismul naturalist) plăcerea benignă a travestiului verbal.

Îmi strâng la piept parpalacul, şi ţin în mâna învineţită o sacoşă de plastic, ticsită cu minunate achiziţii (ţoloabe second-hand), că doar nu degeaba fusesem la oraş. Festiv la modul discret, aproape clandestin. „Veşmintele nu erau noi, dar mortul era aproape talia mea.” (Samuel Beckett, Sfârşitul)

Aş asimila-o mai degrabă picarescului levantin, vitalismului candid-rapace al epocii fanariote evocate de Ion Ghica.

În fond, n-a scris Disraeli, cândva (1845), Cele două Anglii?... Tot astfel, coabitează şi în România (Eu n-o să-i zic niciodată „Românica”, nu mă... aranjează... Ş-apoi, vorba mea:

Aş plânge,

dar lacrimile mele

sunt curate

...) două lumi distincte. Pe de o parte „găgăuţii şi guşatii” care ne diriguiesc („boieri halea şi palea”, zice – cu iz arhaic, dar merge oricum - Ion Ghica); securizaţi de al lor vortices officiorum (v. Seneca). Pe de alta noi, „prostimea” narcozată şi obsecvioasă... Într-un Theatrum diabolorum incontinent.

Se sparie gândul!... Băi, băi! (Mamă, ce se mai sparie!)

Cu o seară înainte – la motelul Panoramic, situat pe un tăpşan, lângă Dunăre – băusem cu Titu (băiatul lui Costache, costorarul)... Acceptaţi de ochii ceţoşi ai sălciilor... Îmi rămăsese în minte geaca lui soioasă, de fâş, faţa cenuşie, de gibon. Era alalic (alături de alţi trei fraţi – decât pe Fane îl învrednicise D-zeu cu grai). În ’89, Titu şi-a recâştigat, miraculos, duhul vorbirii. Însă, la un an după „Revoluţie”, la fel de inexplicabil, a recăzut în muţenie.

Cu ţiganii ăştia copilărisem; era o sărbătoare când veneau (dec, orăşeni!) în uliţa noastră săracă; să ne cositorească tigăi, furculiţe şi linguri coclite – taman la marginea Piscului Spart... Le priveam cu admiraţie meşteşugul: cum calupul de cositor încălzit la foc devine, alchimic, argint lichid; cu invidie – fumul înecăcios, de baligi uscate; traiul lângă „bivuac” (o biată căruţă cu coviltir).

Ţigani cumsecade, vorba moale; primiţi cu simpatie, ca nişte membri vechi ai familiei, de noi, nevoiaşii cu case. Şi de vlaga pământului.

După ce am băut cu Titu, m-am culcat la mătuşa Marga, în apartamentul ei obscur, igrasios, din blocul de lângă spital. Făcând mai întâi o baie – îmi luasem, în prealabil, măsuri de securitate, îmi apărasem intimitatea, izgonind greoii şobolani cu mopul; o făcusem complice, jenat, tachinându-i, excedat de promiscuitate.

Ei, bine, o să vă întrebaţi cum m-am înţeles eu cu ţiganul, în cele două ore cât am şezut împreună la aceeaşi masă, în restaurant (eu povestindu-i de-ale mele, iar el – tăcând).

Nu ştiu. Dar ne-am înţeles.

Aşa cum se-nţelege

talpa desculţă

cu al ierbii tăiş

(Primăvara la fel

e lipsită de umbre)

Şi iacătă-mă în autogară.

Ceva mai jos de fântâna învelită, microbuzul zace pe-o rână, lângă rigolă. N-a sosit încă ora plecărei; dar înăuntru temperatura e acceptabilă. – „Mai sufleţâm oleacă” (vorba lu’ ţaţa Pistica, vecina mea, din satul Piscu Spart). [...]

SCENA I

O MARAMĂ (între cârcoteală şi resemnare):

O înşelătoare, şi o vrăjitoare,

că acum e omu-său paralizat

şi se face şi ea că cade –

că-i trebuie

de-ale mâncării.

ŞOFERUL (bondoc, bonom; ca trezit din toropeală; aşezat pe scaun, în faţa volanului,

  nici măcar nu întoarce capul):

Ce, mă, nu găsiţi neveste?

Sânt în Risipiţi

câte vrei,

că sânt sărace

Şi lipicoase

Aha, îmi spun mirat, parcă ne-am afla în Sorescu, La lilieci – „capsule etno pentru viitorime” (v. E. Negrici, Sistematica poeziei).

SCENA II

UN MOŞNEAG MEHENGHI, FĂRĂ LOC (se holbează pe geam; unde vedem trecând o tânără în minijupă, ducând un buchet imens – suntem doară în dimineaţa zilei de

8 Martie...):

Ia uite aia

nu-i e frig

Cu cracii goi

Nu-i e frig

Că e la liceu

Mi-a promis nepotu-meu

că-mi aduce una

de Paşte.

I-am spus

Să-mi aduci

da’ să n-aibă unghiile

făcute

ŞOFERUL:

Pentru cine? Pentru tine?!

MOŞNEAGUL:

Nu pentru mine

Pentru el

Avem, totuşi, humor – o manieră, uneori excesivă, de a relativiza realitatea, păstrându-ne tonusul optimist, individualitatea. Humor deviat, iată, ca la Sorescu, în auto-ironie fină şi explorarea psihologiei abisale.

Şi am scris aceaste rânduri mai târziu, într-o seară, după o altă escapadă la Calafat. (Cu puţinii mei bani nu-mi permit mai mult de câteva „excursii” – afară din „bârlog” – pe an; la distanţe nu foarte mari.)

Cerul era de un roşu intens, palpabil... Poate veşnic. Întinzându-se, ca un ocean imobil, deasupra întregii lumi locuite; ori – cine ştie? – chiar mai departe...

Iar casele din Piscu Spart (satul meu) îmi păreau mitutele, împăcate.

Veşmintele nu erau noi, dar mortul era aproape talia mea.