Sângele meu nu mai ştie să facă astăzi

ce făcea altădată când

urca muntele fluierând,

când hohotea prin paturi străine,

când orbitor lumina oraşul în nopţile

fără curent electric,

când era gata să care în spate un fluviu

şi să-l pună la picioarele femeii iubite.

Acum sângele meu

abia merge încovoiat în baston,

acum nu mai ţine minte,

acum îşi numără anevoie bănuţii şi zilele,

acum abia stă să nu se risipească

din burduful trupului

crăpat în o sută de locuri.

Acum sângele meu îl tot aşteaptă

cu nesăbuită speranţă

pe înger

să-i ceară câteva picături care vindecă,

dar mereu îl ratează, căci, aproape orb,

nu-l vede pe înaripat

când trece cu fiola iluzorie-n mână.

Sângele meu îngână astăzi o singură melodie:

acel cântec ştiut şi răsştiut

despre moartea care atent,

răbdătoare, încă de când ne naştem,

îşi ridică în noi neîntrecuta cetate.

Dar chiar şi această singură, amară melodie

fără talent o îngână.

Şi fără putere, muteşte, căci nimeni n-o aude.