De cîte ori îmi amintesc de Şora

mă gîndesc la basmul despre tinereţe fără bătrîneţe –

eram tînăr îndrăgostit de poezie şi filosofie

şi căutam un maestru care să mă înveţe taina lui a fi

l-am găsit într-o după-amiază de vară

tocmai în Sibiul magic

într-un grup de scriitori în popas la Împăratul Romanilor,

un sfinx retras după ochelarii cu multe dioptrii

ascultînd calm părerile celor din jur

şi tălmăcind vorbele în cuvinte

de claritatea cristalului –

am tresărit la gîndul că l-am întîlnit pe Socrate

şi nu ştiam cum să intru în vorbă,

stăteam adîncit în dialogul meu interior

chinuit de o întrebare la care răspunsurile

soseau ca nişte pahare goale

în care singur îmi turnam cucută –

deodată nemaiputîndu-mă stăpîni

m-am ridicat în picioare răsturnîndu-mi paharul,

iar el şi-a îndreptat privirea spre mine

şi întrebarea ţîşni ca o flacără din jarul răscolit:

domnule Mai Ştiutor

cînd are omul certitudinea că se află în fiinţă?

mi-a răspuns ştergîndu-şi ochelarii:

cînd este împreună cu ceilalţi

şi se individualizează prin ceea ce face

ca pomul rodind pentru a avea de dat

fructele coapte lumii –

l-am mai întîlnit de nenumărate ori

acelaşi om înţelept între oameni

şi ştiu că dacă ai acces la esenţă

rămîi mereu tînăr.