| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Florea MIUO pereche de lume Mi s-a lipit lumea de tălpi și pentru că nu am alta de schimb, merg cu ea așa până când se tocește. Încerc să o repar din când în când dar e atât de ponosită, încât ar trebui neapărat să-mi cumpăr alta care să mă țină măcar până la Cercul Polar ori până aici, mai aproape, la capătul disperării. Mi-au intrat toate drumurile prin tălpile găurite - simt până departe, în trup, fiecare pietricică a Căii Lactee și toate denivelările sub-oceanice. Chiar și o pereche de lume mai veche mi-ar prinde bine acum la capătul căutării! Nonsens Aerul se sfărâmă încet - literă cu literă și pleoapă cu pleoapă... Altă formă de existență! E tot mai tulbure gândul nerăstignit, câmpia din care vin, s-a înnegrit... Unde sunteți, pietre cât munții, de unde izvorăște ecoul? Eu sunt pregătit, mi-am făcut oasele poveste - realitatea nu mai are cuvinte și de aceea renunț... Un singur lucru e cert: furnica duce în spate un elefant și planeta oftează compătimitor! Întoarceri M-am împiedicat mereu de drumuri, și adesea chiar de câte-o floare... Milă mi-e de mâna care scrie amintiri din lumea viitoare! Mă întorc pe crucea mea de piatră unde s-au uscat de mult salcâmii - din această parte bate vântul până la-nceputurile lumii. Ploaia nonconformistă Nu mai sînt ploile de altădată! Ploaia de-acum te cuprinde ca o stare ciudată - între veghe și somn -, nu mai ține seama de nici o rânduială. Ploaia asta cade din toate părțile în același timp, rupe arbori și sfărâmă vise și de multe ori te lasă fără priviri. Cele mai multe inundații se produc pe fond nervos - acolo unde nervii planetei sînt întinși la maximum și până la urmă cedează. Au loc numeroase furtuni din pricina sistemului imuno-deficitar al măreței noastre planete (Nu-i priește nici ei coșmarul postdecembrist pe care, iată, îl recurgitează!) Nu mai sunt cuvinte pentru a descrie ploaia asta nonconformistă, care nu se mai lasă cuprinsă în palme, nici nu poate fi purtată pe umeri, nu mai încape nici pe pământ, nici în gând... Ploaia asta are memoria foarte scurtă! Ramura de măslin În loc de alte ofrande, el așterne Cuvântul la picioarele prea-înalților - în zi de duminică după cele potoape... Îl sperie norii și celelalte potrivnice. Străbate nevăzute întinderi ca să ajungă niciunde. Umerii i-au căzut fără să ducă poveri, dar el înaintează prin obsesiva lui ceață ca Moise în pustiu. Iar timpurile au tot venit și s-au dus... De undeva, de foarte de sus, a glăsuit glăsuire adâncă să nu meargă nicăieri mai departe, iar mâinile să nu-și frângă la poarta cuvintelor sparte! Să culeagă liniștea frunzei, întreagă, din ramura de măslin pe care o va dărui, ca ofrandă, numai celor ce vin! Drum metafizic Eu nu sunt de pe aici, am venit numai în vizită și voi pleca în curând. Iau cu mine doar peisajul sau o parte din el. Mi s-a risipit umbra pe care o purtam pretutindeni. A mai rămas puțin orizont care și el se pierde printre firele de nisip. Cândva, aici era o fântână... Au tot scos cerul din ea până când a murit! În locul ei a crescut un semn de întrebare cât lumea care se lovește de aripa mea... inexistentă! Rătăcind Am multe să vă spun - chiar acum!, pentru că mai târziu nu se poate. M-am înecat cu negru de fum din întâmplările toate! Mă opresc doar aici când și când să mai caut vreo carte prin sertarele-raft de nicicând - eu venind de foarte departe... Și ce toamnă frumoasă era în acea luminoasă plecare dinspre lacrima ta în a mea... din nemargini venind fiecare! Doar atât aș fi vrut să mai spun - ochiul meu e bolnav de uimire. Mă împart și mereu mă adun și rămân ca o dâră subțire. Ora de vară, ora de iarnă Se schimbă ora. Cea nouă are mai puține minute și de aceea timpul se scurge mai repede. Astfel de mișcări se înregistrează ca urmare a teribilei nerăbdări de a sări peste momentele neplăcute ale existenței diurne. Proba de foc o constituie dislocarea punctelor cardinale dinspre răsărit spre apus, ori dinspre iarna polară către spațiul boreal, încât încep să se confunde anotimpurile (de la stânga la dreapta sau invers). Nota bene: S-a observat că de la schimbarea periodică a orei se nasc tot mai mulți copii cu inima deplasată spre dreapta. Căderea în cer E mare plictiseală în Cer - se odihnesc zeitățile după obositoarea Creație. Monotonie de nedescris... Doar visele noastre mai tulbură lumea celestă, mai zgârie timpanele adormite; doar închipuirea noastră colindă prin toate ungherele, șterge praful din încăperile îngerești și cere mai multă lumină. De nicăieri, nici un sunet și totuși liniștea e de-a dreptul asurzitoare pentru neofiți... Și cât s-au mai străduit ei să ajungă aici - cât au mai bătut drumul ceresc, pentru a nu ști cum să scape acum din nelumeasca tăcere în care au căzut înălțându-se!... Casa de lemn Au pornit ei, meșterii mari, să ticluiască de-o Casă. Puneau scândură lângă scândură, le îmbinau să nu se vadă prin ele, zi de vară până-n seară... Plecau foarte târziu, pe înnoptate, spre casele lor risipite prin sate. Când se-ntorceau, pe lumină, găseau scândurile desfăcute și o luau de la început. Au lucrat preț de o viață cu privirea în ceață, pentru că lemnul nu avea semne care se-nvață; lemnul fără nimic împrejur se desfăcea în silabe iar legăturile dintre gânduri erau foarte firave... Și, de altfel, Casa nici nu mai era necesară pentru că adăpostea nevăzutul de-afară! Primăvara și alte cuvinte Mă desprind de mine însumi ca două înțelesuri: unul pentru cine așteaptă iar altul pentru cine citește. Încerc să mai îndrept și eu câte ceva. Cum strâmb mi-a fost mersul asemenea îmi este și chipul. Vine primăvara, vin sărbătorile. Aici nu mai locuiește nimeni de mult! Aici cântă doar apele. Prieteni și alte cuvinte! Umblă vorba că..., dar asta nu înseamnă nimic. Cine știe cum s-a întors și el din partea cealaltă și nu l-a luat nimeni în seamă! Poverile sunt de purtat dar nu are cine... Mâine, cândva, totdeauna voi veni și eu aici cu tramvaiul, cu trenul, nu se știe precis, iar atunci vom discuta pe-ndelete, ne vom pune și întrebări, dar tu să nu mă asculți pentru că nu te cunoaște nimeni și poți să strici totul... Mai bine hai afară să luăm o gură de aer... Eu ăsta sunt! Nici o pierdere! N-am avut nimic niciodată dar nici n-am cerut... Am stat în prag și i-am privit pe ceilalți. Acum nu mai stau nicăieri, doar îmi caut cuvintele care umblă aiurea prin lume: se duc dintr-o lacrimă în alta ca să acopere pustiul din inima noastră. Eu n-am cerut nimic niciodată... În curând poate chiar mă voi stinge în orașul acesta frumos - neo-european! O literă singură - lângă alta și mai singură, cât un alfabet... (Din volumul, în pregătire, Primăvara și alte cuvinte) |