Viziunea conformistă şi liniştitoare asociată burgului german, comunităţilor germanice din spaţiul Mitteleuropa în general, este spulberată în romanul demistificare al Hertei Müller, Omul este un mare fazan pe lume (Traducere din germană de Corina Bernic, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011).

Drama incompletitudinii şi-a dezrădăcinării este documentată şi disecată într-o expunere singulară ce narează sobru, rece, lucid istoria dezintegrării unei comunităţi şi a unei familii. Povestea lui Windisch şi a familiei sale reia filmul angoaselor emigrării în perioada dictaturii comuniste, al nesfârşitelor tergiversări, amânări, întârzieri. Destructurat în secvenţe semnificative derulate într-un ritm sacadat, însă cu o cadenţă internă, în descrieri concentrat poematice- (Hârtoapa, Maşina de cusut, Pendula, Cocoşul orb, Cucuveaua tânără etc.) romanul surprinde în ralenti alienarea, tensiunea sfârşitului, teroarea escatologică. Windisch simte că timpul nu mai are răbdare, că trebuie să plece, să evadeze, să ajungă dincolo. Obsesia timpului ce se scurge în defavoarea sa se insinuează din incipitul istoriei: „În fiecare dimineaţă, când merge singur pe strada care duce la moară, Windisch mai adaugă o zi. În faţa monumentului eroilor, el numără anii. La primul plop de pe marginea drumului, acolo unde bicicleta intră întotdeauna în aceeaşi hârtoapă, el numără zilele. Iar seara, când închide moara, Windisch mai numără încă o dată anii şi zilele.” Mişcările lui Windisch sunt mecanice, repetă ritualic acelaşi traseu, numără mereu „Capul meu e un ceas” şi „O să-l întorc până-i sar arcurile”, replică ce declanşează mişcarea de rezistenţă, de răzvrătire. El este viu, el se sustrage timpului „încremenit pentru cei ce vor să rămână” precum prietenul său, paznicul de noapte. El este viu şi îşi reclamă drepturile conjugale refuzate periodic, însă, la fel ca paznicul de noapte, este dezamăgit. Există o tensiune a relaţiilor maritale în care păcatul mamei se răsfrânge şi asupra fetei. Astfel, Amalie intră în categoria fiicelor Evei, stigmatizate de păcatul biblic, incapabile să reziste în faţa tentaţiei.

Prezentă în plan secund, Amalie rezolvă paradoxal conflictul principal. Un destin schematic – educatoare într- o grădiniţă germană îi educă pe micii şoimi ai patriei în spirit socialist, ea şi îşi defulează frustrările în aventuri mai mult sau mai puţin clandestine cu Dietmar, băiatul croitorului, şi Rudi, băiatul pielarului. Rudi, inginer înt-o sticlărie, o introduce în zona esteticului dăruindu-i o lacrimă de sticlă. Însă în consens cu atmosfera, gustul ei estetic deraiază la limita kitsch-ului –momentul culminant fiind „vaza mare cu dansatoare”, pretext pentru a evita/ amâna întâlnirea umilitoare cu preotul. Regulile rigide ale sistemului conduc la situaţii neverosimile, iar obţinerea paşaportului devine o afacere pentru autorităţi şi un mijloc de a obţine favoruri sexuale. Istoria se repetă cu mici diferenţe – pentru a supravieţui sistemului mama se prostituează, pentru a ieşi din sistem fiica cedează avansurilor preotului şi miliţianului. Windisch trăieşte această macabră farsă a istoriei cu disperare, neputinţă, în resemnare şi în răzvrătire – o criză existenţială în care divinitatea este simultan căutată şi neîntâlnită. Cartea Sfântului Anton îi apare în vis într-o reprezentare simbolică a paşaportului – cale de acces spre salvare şi redempţiune.

Nucleul ideatic al romanului (supravieţuire într-un univers grotesc anunţat încă din titlu şi reluat de replica paznicului de noapte „Omul este un mare fazan pe lume” ), este dezvoltat în viziuni apocaliptice în care cucuvele bântuie satul anunţând morţi iminente sau, neştuitoare, provoacă morţi accidentale. Cea mai remarcabilă se dezvăluie în coşmarul luiWindisch: „Pe cerul gol zboară un cocoş alb. Îşi loveşte capul de un plop uscat de pe câmpie. Nu vede nimic. E orb. Windisch stă la marginea câmpului de floarea soarelui. El strigă: «Pasărea e oarbă». Cei doi locutori (paznicul de noapte şi Windisch) şi cele două enunţări converg spre suprapunerea metaforică om – fazan - pasăre oarbă, cu atât mai sugestivă cu cât visul creşte în obscuritate: „Ecoul vocii lui se întoarce înapoi cu vocea nevesta-sii. Windisch intră în câmpul de floarea- soarelui şi ţipă: „Nu te caut pentru că ştiu că nu eşti aici.” – afirmare a spaimei ontologice în faţa potenţialei absenţe a divinităţii.

Reperele cronologice şi temporale nu abundă în roman, acţiunea este plasată într-un spaţiu fantomă, indeterminat şi în dezintegrare cu personaje generice – tâmplarul, pielarul, croitorul; cu toate astea, ficţiunea funcţionează ca mărturie politică, demascare a ororilor. Finalul ambiguu al vizitei „triumfătoare” la un an de la emigrare, reîntâlnirea cu vechile cunoştinţe (paznicul de noapte, poştăriţa) menţine indeterminarea amplificată de cuvintele Wilmei: „Se duc la împărtăşanie fără să se fi spovedit”.

Romanul Hertei Müller, într-o severă autopsie a alienării – povestea emigrării lui Windisch – concentrează eforturile conştiinţei de a scăpa în faţa unui real intolerabil, de a se sustrage alienării generale şi în acelaşi timp transcende contextul istoric într-o reprezentare poematică tragică, onirică, obscură.