Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un nonconfor mist angajat

        de Ion Pop

Am citit întotdeauna cu un foarte mare interes şi cu un substanţial profit cărţile lui Eugen Negrici, un critic oarecum atipic, în orice caz de speţă rară în peisajul literar românesc. Nu fără mirarea cuiva care, văzându-l cum a început, cu serioase studii dedicate literaturii noastre vechi, a înregistrat apropierea sa de poezia din imediata actualitate, cu o sensibilitate dintre cele mai deschise către producţia lirică novatoare a momentului. Iar între asemenea extreme temporale şi de formule de creaţie, criticul şi istoricul literar şi-a lărgit terenul de investigaţie cu pătrunzătoare incursiuni în dificila epocă zisă «proletcultistă» sau «realist -socialistă», dedicând acestei sumbre perioade de dogmatism ideologic sinteze care se reţin, sub sigla Literatura română sub comunism (2001, 2003); pentru a ambiţiona, apoi, o cercetare cuprinzătoare, cu afişat caracter critic-polemic, cum este cea din Iluziile literaturii române (2008).

Ceea ce poate părea cititorului grăbit al acestui parcurs nu lipsit de elemente spectaculoase şi de surprize este, la o lectură mai atentă, în chip foarte organic articulat. Căci Eugen Negrici şi-a construit viziunea critică şi de istorie literară pe fundamente teoretice dintre cele mai solide: la baza cercetărilor sale dedicate unor momente, aspecte, personalităţi ale scrisului frumos românesc, stă o poetică foarte modernă, ce asigură soliditatea ipotezelor sale de lectură, , susţinând şi o capacitate nu tocmai comună de a detecta mecanismele cele mai fine ale producerii textului, modalităţile de manifestare a unor poietici.

S-a observat nu o dată că felul său de a-i citi pe cronicari sau pe un Antim Ivireanul nu conducea atât spre aproximarea unor portrete individuale, cât către punerea în lumină a unor modele structurale, faţă de care realitatea textelor nu e decât o formă particulară, un rezultat generat de o mişcare producătoare asumată. Era căutată deja în aceste scrieri ceea ce Eugen Negrici va numi ceva mai târziu figura spiritului creator (titlul cărţii din 1978), a unui soi de agent dinamic, de forţă de articulare discursivă în stare să dea seama despre «felul cum ia naştere opera», despre modul în care creaţia apare ca «o aventură a producerii».

Or, o asemenea abordare presupune asimilarea organică a instrumentarului tehnic acumulat de o întreagă dialectică internă a literaturii, a discursului literar. Fără să acorde, deocamdată, o mare atenţie datelor exterior-contextuale ale scrisului, criticul teoretician urmăreşte în schimb cu lentile foarte limpezi tocmai «rouage»-ul, ansamblul de mijloace pe care poetul modern, deplin conştient el însuşi de ceea ce face şi corectându-şi mereu «inspiraţia» cu un procent de luciditate organizatoare, îl pune în joc. Marele exemplu al lui Paul Valéry, reanalizat, e un solid reper, atenţia acordată de poetul francez construcţiei textului ca «sărbătoare a intelectului», interesează aici în gradul cel mai înalt. Numai că criticul român este mult mai atent şi la toate mijloacele de presiune din afara scrisului, care îl fac sensibil la context, la orizonturile de aşteptare ale cititorului, punându-l mereu într-o ecuaţie tensionată cu universul textual şi cu lumea mai largă în care el se articulează. De aceea, pentru Eugen Negrici rămâne de cel mai semnificativ interes conturarea «figurii spiritului creator» şi a autorului care-l poartă ca un soi de erou al spiritului, căci aflat mereu în stare de încordare cu lumea în care trăieşte, într-un proces de «alienare» sui generis. Supravegheri, aşadar, de tot felul, «raporturi sociale inplicite», presiuni ale textului produs asupra producătorului, întrebări adesea deconcertante venind dinspre relaţia de lectură ş.a.m.d. constituie mediul complex stratificat cu care scriitorul se confruntă în permanenţă.

Tocmai de aceea, deşi se arată profund angajat în propunerea unei «sistematici a poeziei», cu o atenţie inevitabil focalizată asupra amintitelor mecanisme ale producerii conduse de legi proprii, reactiv faţă de «convenţii», dar conştient că şi noutăţile vor fi asimilate, cu timpul, măcar în parte, convenţionalului, teoreticianul dublat în chip fericit de critic nu rămâne niciodată înţepenit în solul arid al teoriei, în peisajul cu vegetaţie rece al abstracţiunilor, ci umanizează mereu conceptul, modelul generator, căutând întrupări firesc diversificate, în funcţie de personalitatea fiecărui poet. Dinamica textului îi apare declanşată de o conştiinţă şi sensibilitate vii, implicate profund în actul de creaţie. Cum se spune explicit într-o pagină a Sistematicii poeziei, „Prezenţa modelatoare a eului producător întrevăzută în relaţia discursului cu lumea este factorul cheie al sistematizării” propuse. Procese precum cele trei propuse aici - structurarea, transfigurarea, metamorfozarea, schematizate în tot atâtea «casete ale modelului», devin plauzibile şi funcţionale tocmai întrucât îşi găsesc aplicabilitatea la poeţi dintre cei mai diverşi, înrudiţi totuşi prin tiparul modelator care stă la baza viziunii lor. Şi e de spus de îndată că acestea devin credibile şi fertile fiindcă sunt descifrate şi analizate cu o intuiţie sigură şi cu o inteligenţă analitică de mare şi subtilă precizie.

Nu e locul a se glosa aici pe marginea întreprinderii subliniat originale a lui Eugen Negrici. Câteva dintre sintagmele propuse de scrisul său teoretico-critic au intrat deja în uzul comun, fiind însuşite cu profit în investigarea spaţiului poetic. Mă gândesc, de pildă, la «expresivitatea involuntară», apoi la însăşi «figura spiritului creator». E important de evidenţiat şi faptul că criticul face apel, pentru ilustrarea dezbaterii sale teoretice, la scriitori cu adevărat rezistenţi din punct de vedere estetic, unii dintre ei neglijaţi de alţi cititori specializaţi sau nu îndeajuns de atent luaţi în considerare.

«Sistematic» este Eugen Negrici şi când cartografiază zona «realist-socialistă» a scrisului românesc. Sintezele sale despre „peisajul bizar” pe care-l străbate în aceste cărţi urmăresc dificilele raporturi ale literaturii epocii cu propaganda oficială, evidenţiază etape în desfăşurarea cronologică a acestei secvenţe istorice, scot în evidenţă consecinţele în planul universului imaginar şi al scriiturii, deopotrivă în spaţiul romanesc şi în cel al poeziei, pe terenul foarte accidentat dintre «faza fundamentalistă» a regimului comunist şi cealaltă extremă, a «naţionalismului» din ultima sa etapă. Analize tematico-stilistice adâncite, subliniat personale în evaluări, vin în sprijinul viziunii sistematice asupra fenomenului literar în ansamblul său. Accente polemice apar aici ca un element de noutate, căci cititorul nu mai poate rămâne neutru în faţa evocării atâtor traume şi a gravelor lor consecinţe.

Duhul polemic reapare în forţă şi în cartea sa cea mai dezbătută, care este Iluziile literaturii române. Pe un fond mai larg de «demizitări» ale istoriei scrise sub comunism, istoricul, literar de data aceasta, pune sub mari semne de întrebare creaţia beletristică naţională în ansamblul ei, incitat şi iritat mai cu seamă de suprainterpretările trecutului nostru literar produse sub semn «protocronist» sau chiar mai recent, în acţiunea de recuperare a unor scriitori din fostul exil românesc şi nu numai. Ceva din exigenţa orgolioasă a unui Fundoianu, cel din prefaţa celebră la Imagini şi cărţi din Franţa, se reface în context actual, mărturisind nevoia unei paradoxale încurajări pe fondul scepticismului aparent: aceea a ridicării mai evidente şi mai convingătoare a literaturii române la nivelul universal la care, de altminteri, aspiră. Faţă de o asemenea abordare radical-critică, putem avea, desigur, rezerve, căci justificatul  anti-«protocronism» cu diversele sale variante istorice şi cu supralicitarea unor momente şi figuri din istoria noastră literară, este extrapolat cumva în mod excesiv, iar pornirea polemică tulbură uneori viziunea limpede asupra lucrurilor. Rămâne, însă, dincolo de exagerările în sens invers, foarte important apelul la realism, la un spirit critic de veghe, cu atât mai necesar cu cât traversăm de o bună bucată de vreme un teritoriu încă neaşezat, cu mult prea tulburate repere valorice. Câteva pasaje concluzive ale acestei pasionate şi pasionante cărţi subînţeleg un asemenea apel  la luciditate, contra «predispoziţiilor noastre idealizatoare» :  «Sentimentul difuz al primejdiei şi sentimentul vacuităţii şi al frustrării domină, simultan şi uşor decalat, mentalul românesc» ; sau: «În vremea recuperării grabnice, a întârzierilor, spiritul critic se află sub anestezie, contribuind la atenuarea sentimentului vacuităţii şi al frustrării». Lupta cu «complexele literaturii române» este, iată, în plină desfăşurare… Câte un duş rece ca acesta e, în fond, salutar pentru trezirea spiritului critic şi menţinerea lui în stare de veghe.

O energie nouă însufleţeşte, cum se vede, propria «figură a spiritului creator» al criticului, ce se afirmă încă o dată decis contra numeroaselor forme de inerţie şi de comoditate identificate în câmpul receptării critice a scrisului literar românesc. Toată activitatea sa de cititor de înaltă specializare a făcut dovada unui asemenea spirit, la început cu o mai discretă fermitate, dacă ne putem exprima aşa, mai târziu, ca în ultimele cercetări, cu o afişată atitudine polemică. Fiecare lectură a cărţilor sale a lăsat şi lasă urme durabile în conştiinţa cititorului: idei incitante, ipoteze de perspective mereu atrăgătoare, care nu te lasă niciodată indiferent. Pentru că, în fond, Eugen Negrici a fost şi rămâne un cititor prin excelenţă nonconformist. Dar această nealiniere la opinia comună e departe de a sugera lipsa de implicare şi de ataşament la dinamica procesului de creaţie în desfăşurare. Criticul, teoreticianul, istoricul literar Eugen Negrici este, dimpotrivă, un spirit profund angajat, un participant pasionat la valorizarea şi încurajarea tocmai a «spiritului creator» ale cărui «figuri» le-a căutat mereu, continuă şi va continua încă multă vreme să le caute. Cele pe care le-a conturat până acum sunt deja repere sigure pentru o bună şi sănătoasă orientare a spiritului nostru critic actual, propuse nu doar pentru a asigura comoditatea drumului, ci pentru a îndemna, întrebătoare, la noi răspunsuri.

Nr. 11 / 2011
In memoriam Paul Everac

PREMIILE FILIALEI IAŞI A U.S.R.

Premiile Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literar㠄Avangarda XXII“

Premiile Festivalului Internaţional Poesis 2011

Revista revistelor

Versuri
de Gabriel Chifu

Constructorii
de Gabriel Dimisianu

Versuri
de Adrian Popescu

Aurel Dumitru sau gândul ca măsură a libertăţii artistice
de Cătălin Davidescu

A fost ziua Regelui Mihai I
de Nicolae Prelipceanu

Cică nişte folozofi: Cioran & Şora
de Nichita Danilov

Versuri
de Dumitru Chioaru

O carte mult aşteptată
de Horia Gârbea

La masa istoriei
de Gabriela Gheorghişor

Tensiunea epică
de Ioan Lascu

Lectură şi comunicare critică
de Ştefan Vlăduţescu

Cronica unei vieţi anunţate
de Daniela Firescu

Un poet al ascezei negre
de Simona-Grazia Dima

poemele oraşului
de Florea Miu

Gerard Manley Hopkins
de Andrei Zanca

NAUFRAGIUL VASULUI DEUTSCHLAND

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Lucian Scurtu(2)
de Mircea Bârsilă

Diaristul disident
de Nicolae Oprea

Un nonconfor mist angajat
de Ion Pop

Eugen Negrici - ordinea şi erezia
de Cornel Ungureanu

Figura spiritului ironic
de Constantin M. Popa

Voluptatea şi melancolia rigorii
de Gabriel Coşoveanu

Negrici, logos şi personalitate
de Bucur Demetrian

Un sistem de iluzii
de Paul Aretzu

Labuntur anni
de Toma Grigorie

Criticul conchistador
de Nicolae Oprea

Un Dezmierdător
de Nicolae Coande

Prietenul meu bun
de Aurelian Titu Dumitrescu

O mărturisire de credinţă: a fi, a face, a avea
de Paul Aretzu

Poeme
de Szabó Lőrinc

© 2007 Revista Ramuri