Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Din jurnal (2003)

        de Gabriel Dimisianu

11 septembrie

Plouă masiv. A plouat toată noaptea, plouă şi acum. E unsprezece şi jumătate (ziua) şi e aproape întuneric. Mă uit pe fereastră şi văd că strada, după noua-nouă asfaltare, e inundată. Nu-i exclus să fi fost acoperite cu asfalt canalizările, din greşeală sau anume. Orice se poate. După lunile de caniculă, de secetă, ar trebui totuşi să mă bucur că plouă, dar nu mă bucur. Nu suport ploaia, frigul. S-a făcut şi frig, trebuie peste o oră să ies, să mă duc la R. L., dar n-am deloc chef. Din cauza ploii. Cum va fi săptămâna viitoare când merg la Neptun, la Festivalul de literatură ? Probabil va ploua.

Altceva: am citit un articol, încă unul, al unui tânăr critic (M. I.) care îi face praf şi pulbere pe bătrâni. Îl publică ziarul condus de mai puţin tânărul C. T. P. Ce vrea tânărul? În esenţă, vrea alungarea bătrânilor din lumea literară pe care o stăpânesc de prea multă vreme. Conduc totul, iau premii, primesc subvenţii pentru cărţi. Iar aceasta e o anomalie. Argument: se ştie că, în literatură, tot ce se poate da este până la 40 de ani. După această vârstă, sevele creaţiei se usucă în mod fatal. Şi noi ce vedem? Vedem cum sunt premiate cărţile unor oameni de 60 de ani. De ce să le fie premiate cărţile, şi chiar numai subvenţionate, când se ştie că nu mai pot da nimic valoros? Discriminare în toată regula şi din nou mitul tinereţii benefice. Lumea pare intimidată de „argumentele” unor astfel de tineri, iar dacă intervii, ţi se va spune îndată că o faci pro domo.

20 decembrie

Ar fi de notat episodul cu premiile „Cartea anului” (100.000.000 lei), finanţat de „Anonimul” şi acordat de R. L. (de fapt, de criticii din redacţie). Au sperat Emil Brumaru şi Andrei Pleşu, acesta după marele succes, de la apariţie, cu Despre îngeri. Eu am votat întâi cu Brumaru, apoi, văzând că n-are şanse, cu Pleşu. A ieşit Monica Lovinescu cu jurnalul în care, printre altele, dă pe faţă discuţiile avute în particular cu diverşii vizitatori din anii negri. Asta e partea tare a jurnalului, autoarea invocând „luxul intransigenţei”. Un câştigător este şi Gabriel Liiceanu, ca editor al jurnalului. Premiul răsplăteşte, prin răsfrângere de prestigiu, şi editura. Atât că izbânda lui G. L. l-a lăsat fără premiu pe cel mai bun prieten, Andrei Pleşu. Acesta, la festivitate, plin de haz şi cu bună intuiţie, a prevenit lovitura. A povestit cum chiar în incinta unde ne aflam (clubul Prometheus), cu două luni în urmă, prezidase el însuşi un juriu şi făcea teoria că la fel de importante sunt nominalizările ca şi premiul. Şi cum Dumnezeu nu bate cu biciul, a adăugat, voi vedea acum pe pielea mea cât de adevărată e teoria şi dacă e acelaşi lucru să fii nominalizat sau să iei premiul. Şi a văzut, într-adevăr, adaug eu, că nu e chiar totuna.

30 decembrie

Scriu cu poticniri (cum altfel?) o recenzie la o carte de Costache Anton. Din obligaţie, pentru că nimeni nu a vrut să se apropie de carte, iar eu o asigurasem pe Gina Anton că se va scrie în revistă. Am devenit un fel de mamă (tată?) a (al) răniţilor literar, în special pentru răniţii din generaţia mea, de care nimeni nu vrea să se apropie. Cazul lui A. e încă mai grav: şi el, şi nevastă-sa s-au făcut antipatici prin ei înşişi, ciufuţi, văicăreţi-agresivi, şi toţi îi ocolesc. Am început să citesc sub aceste auspicii cartea lui Costache şi surpriza a fost că e bună. Roman social şi de moravuri solid. Are dreptate nefericitul să susţină că e nedreptăţit, dar ce se poate face? Eu fac ce pot pentru astfel de scriitori (am fost singurul care am scris câteva rânduri despre H. Zincă octogenar), dar riscul meu este că voi începe să trec drept un oblojitor de răni literare, un critic care scrie din compasiune. De fapt, e vorba de comprehensiune, dar cine stă să deosebească?

© 2007 Revista Ramuri