Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Trotilul virilității imunde necrofile”

        de Horia Gârbea

Am amînat destul „tot tresărind, tot aşteptînd” să scriu despre masivul volum al lui Nicolae Tzone, viaţa cealaltă şi moartea cealaltă (Editura Vinea, 2010), cu care poetul îşi închide o trilogie poetică pe care a început-o în urmă cu zece ani. Ce-i drept, volumul e atît de impunător şi prin faptul că e bogat ilustrat de Nicolae Makovei.

Ceea ce m-a făcut să mă apropii cu greu de textele lui Nicolae Tzone este lipsa mea de afinitate faţă de acest tip de discurs care combină o retorică modernistă, caracterizată de metafore şi „viziuni”, cu dicteul suprarealist şi epatările avangariste, dar şi, pe-alocuri, cu biografismul promoţiilor mai noi. În plus, versurile sînt abundente, torenţiale, textul e fluvial, tîrînd aluviuni, cititorul se simte ca şi cum ar trebui să înoate contra curentului într-un Orinoco mîlos. Nu mă număr totuşi printre cei, numeroşi, care ar dansa, cum mă asigura un cunoscut, în jurul spînzurătorii lui Nicolae Tzone, ci fac un efort de a-l înţelege în specificul lui, pe care cred că-l datorăm unui iubitor fanatic al poeziei.

De fapt, Nicolae Tzone, care este ca structură sufletească un nichitian sedus de trecerea în regim angelic, s-a împărtăşit cu folos din avangardă (obiectul său de studiu şi editare ca şi al tezei lui de doctorat), precum şi din poeţii douămiişti, al căror editor fericit şi nefericit a fost multă vreme. Poetul nu oscilează între aceste formule contrazicătoare, ci încearcă sinteza lor, un lucru nemăsurat de greu.

Acel cititor care caută în poezie limpezimea, precizia, cristalizarea va intra cu greu în universul lui Nicolae Tzone, care proclamă şi practică un cult al amorfului, al disperării şi durerii cultivate anume, pe motiv c㠄durerea te ţine viu”. Masochismul lirc se combină cu tendinţa de a face din text un conglomerat de stări şi elemente retorice disparate, un fel de zacuscă ontologic-stilistică.

Poetul nu numai că nu structurează, în ciuda pretenţiilor de elaborare, de trilogie meşteşugit construită, cu părţi dispuse simfonic, dar trăieşte prin devălmăşia enunţurilor, contrazicătoare uneori voit, alteori accidental, ca la Adrian Păunescu. El urmăreşte efecte spectaculare prin repetiţii şi tehnici de discurs public care ar trebui să înfioreze un presupus auditoriu: „atenţie atenţie vine poemul călare pe un asin alb vine de departe din spaţii necunoscute din timpuri care nu au mai fost”. Formula „atenţie atenţie vine poemul călare pe un asin alb” se repetă de cinci ori în prima secţiune a poemului „hai să mîncăm pur şi simplu zăpadă şi gheaţă”. În altă secţiune, toate versurile încep cu chemarea „poemule majestate”, uneori urmată de enunţuri grave, alteori de clovnerii (”poemule majesate dă-te un pic mai încolo ca să încapă în sanie şi marele urs alb din antarctica”). Mi se pare cu desăvîrşire exclus ca, oricîte forţări de interpretare s-ar face, să se atribuie secvenţelor acestei revărsări un sens unitar şi închiderea lor într-o parabolă finită. Poezia, dacă admitem că există, stă tocmai în explodarea schizofrenică a cuvintelor, în trimiterea tentaculară, în toate direcţiile, a unor membre unite, parcă prin accident, într-un corp.

Nicolae Tzone are obsesia totalităţii pe care tinde s-o realizeze teatral, prin schimbarea accelerată a măştilor. El adoptă cu o viteză ce-l poate deconcerta pe cititor (sau poate chiar trebuie să-l năucească) diferite măşti. E ca şi cum s-ar monta o piesă cu multe personaje şi cu un singur actor care adoptă fulgerător, cameleonic, identităţile tuturor. În Nicolae Tzone găseşti versuri ce ar fi putut fi scrise oricînd de Nichita Stănescu, Mihail Gălăţanu, Leonid Dimov, Adrian Păunescu sau Emil Brumaru. Poetul practică un mimetism perfect dar nu stăruie în „pielea” celuilalt mai mult de o secundă, pentru că vrea să îmbrace alta, mai seducătoare.

Pe spaţii mari şi mai ales pentru un cititor mai puţin antrenat, procedeele lui Nicolae Tzone sînt extenunate. Peste schimbările rapide ale tipului de discurs, mai apar şi abundenţa şi varietatea lexicală: „apa nu uită apa mănîncă apa avortează sirene dezolante mahmure apa ronţăia cu geniu colţul clepsidrei” etc. etc. apoi „şi bezna doamna puştoaica deşucheata stricata acra pururi nedezvirginata ţîşneşte din apă şi se dă de trei ori peste cap”.

Chiar dacă, în ceea ce mă priveşte, mi se pare c㠄trotilul virilităţii imunde necrofile” nu explodează chiar atît de tare cum vrea autorul, recunosc în poezia lui Nicolae Tzone o anumită forţă retorică şi imagistică precum şi o mare abilitate de a pune în lucrare mari capacităţi fagocitare şi mimetice, precum ale oceanului de pe Solaris. Rămîn în discuţie finalitatea acestui tip de discurs şi dimensiunea publicului pe care el l-ar putea seduce.

© 2007 Revista Ramuri