Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Autoportret de taină

        de Florea Miu

Selecţiile de autor din propriile scrieri poetice, precum Turla Vederii de Stan V. Cristea (RCR Editorial, Bucureşti, 2010), reflectă îndeobşte opţiunile subiective, de natură accentuat sentimentală, ale celui care le alcătuieşte în vederea definirii propriei imagini creatoare. Oricât ar fi de subiective, însă, acestea au importanţa lor în bibliografia scriitorilor de referinţă.

Discret şi sobru, cum îl ştiu încă din vremea liceului la Roşiorii de Vede, Stan V. Cristea realizează, prin volumul amintit, mai mult decât o trecere în revistă a vârstelor sale creatoare, atingând momentul detaşării de sine, spre a-şi putea arăta lui însuşi în ce punct al drumului se află şi încotro se îndreaptă acesta. Cele trei cicluri ale antologiei sugerează o linie ascendentă a discursului, de la Prefigurări trecând prin Nelinişti spre necesare Străluminări, într-o cadenţă de ritmuri ce contribuie la unitatea alcătuirii prezente. Atent să nu altereze „fondul de sensibilitate poetică originar㔠al poemoziilor (poeme de o anumită formă, cu multă încărcătură emoţională), autorul îşi declamă opţiunea pentru un tip de lirism suav, abia şoptit în penumbra trăirilor intense: „Cel ce ştie să cânte, când cerul e grav, / este mai suav decât o iluzie fragilă; / aş vrea să urc între zenit şi-o stea, / şi-apoi să cad în ultima lumină; / eu scriu o poezie bolnavă de nopţi / şi, poate, de-ntristările mele” (Să nu mai scriu). În „versuri bolnave de stele”, transpar uimiri şi interogaţii ale eului genuin, se străvede partea delicată a sufletului adânc zbuciumat în căutarea perpetuă a iluminării interioare greu de atins: „Greu mai respiră clipa: lumea / îşi apleacă stelele-n ape; / eu cânt: neştiind că pe cer / lebedele nopţii mor în pleoape; / şi beau zările, să fiu drept / cu propria mea tinereţe” (Să-mi pot sorbi). Melancolia însoţeşte starea de cântec, este pandantul unei afectivităţi excesive, al dorinţei dureroase de candoare şi miresme curate de care ar trebui să se încarce universul poetic. În schimb, cuvântul, ca echivalenţă a artifex-ului, denaturează sensurile originare ale fiinţei, este semnul prevestitor al destrămării aspiraţiilor iniţiale convertite în poezie, unde se sting în orizontul semnificaţiilor. Poemul Cu-un sclipăt lung are datele unei arte poetice de factură romantică, de atingere cu viziunea eminesciană asupra creaţiei: „Eu sunt acela care moare / de-atâta candoare, când, uneori, / privirea-mi cade toată-n palme, / bolnavă de mireasma din flori; / dar moartea mea-i în poezie, / când fiecare cuvânt mă-nşală / cu-un sclipăt lung, furat / dintr-o prevestire fatală...”.

Stan V. Cristea îşi păstrează, ca puţini alţii, rezerva de sfioşenie şi puritate în faţa miracolului rostirii hărăzite, care destăinuie o parte din misterul existenţial. Pentru el, Poezia are o aură de sacralitate ce impune ipostazierea, gândul mărturisirii în deplină pioşenie. Apropierea de ea se face în tăcere („cuvântul e pribeag, e surd şi mut”), în singurătatea „ca o mânăstire”, când „doar albele nelinişti mai cad / peste noi, ca dintr-o mântuire”. Apropierea de poezie înseamnă reculegere şi, deci, reflexivitate, este ca o foşnire care stârneşte întrebările cunoaşterii: „o singură umbră gravă trece / prin ochiul meu, ca un ac - / şi pentru cine umblu?; şi dacă / stau, pentru cine să tac?...” (Pentru cine umblu). Poezia reface firul destrămat al ancestralităţii adamice; a plâns cineva în cer, iar lumea visează lacrimile din care s-a născut („Noapte-n spirit, noapte-n dor: / plânge-n cer un muritor; / nimeni nu se uită-n sus, / să mi-l vadă unde-i dus...” – Nimeni nu se uită). Reveria – funcţie a stării poetice – are menirea unui revelator dincolo de concret, de suprafaţa lucrurilor: „Parcă-aş fi cioplit din sare: / nu mă văd, dar altul pleacă / şi el simte ochiul mare, / deocheat de-o lună seacă...” (Încă nu se-arată).

Ca şi melancolia, visul este puntea peste abisul interior, peste adâncurile ce tind să absoarbă fiinţa („Melancolic vis m-a tras / în tărâmul fără glas”), şi tot visul readuce în noi anotimpul poeziei, altfel desfrunzit şi pustiu („Sărac anotimp într-ale poeziei: / de-atâta vreme n-am mai visat!”).

Cu «imagini» urzite „doar din uimire şi sfială”, poemele lui Stan V. Cristea au «străluminarea» câmpiei „străjuite de maci în floare” pe care o evocă în versurile sale mai vechi şi mai noi, conştient că astfel cutreieră lumea „într-o luntre / cioplită naiv de cineva”.

© 2007 Revista Ramuri