Noica ahoreticul
IOAN LASCU
Probabil cel mai de seamă filozof român după Lucian Blaga, Constantin Noica a fost preocupat de ontologie, de cultură şi de istoria ei prelungită în istoria limbii. Acestea ar fi elementele principale ce constituie o filozofie a spiritului alimentată de un ascuţit, de un neadormit duh speculativ. Este şi pariul pe care Noica l-a făcut cu sine în ipostaza de gânditor, în demersul necontenit al cunoaşterii. Modul de a trăi şi de a se implica în lume, de a se "angaja", este un corolar al acestui "pariu", al acestei decizii de a fi sau, mai exact, de a nu fi prezent. Este o idee directoare a cărţii lui Ion Ianoşi, ce tratează despre opera şi despre "arta" filozofului, despre raporturile lui cu lumea (Constantin Noica, ediţie revăzută, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006). Prima ediţie datează din 1998 şi poartă titlul Constantin Noica - între construcţie şi expresie (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998).
Ediţia din 2006, exceptând câteva modificări nesemnificative, păstrează structura şi conţinutul celei din 1998. Descrierea operei, Arta filosofului şi Constantin Noica - scrisori către Ion Ianoşi (1980-1987) rămânprincipalele secţiunii ale cărţii. Doar o Anexă ce include patru din epistolele adresate de I. Ianoşi lui Noica între 1984 şi 1987 (de altfel şi anul trecerii în eternitate a filozofului de la Păltiniş) încheie ultima ediţie. Începând cu o schiţare a biografiei (pe care Constantin Noica nu a considerat-o niciodată relevantă pentru activitatea lui), Ianoşi pune numaidecât accentul pe conceptul de ahoretia şi imbricările lui în existenţa filozofului. Conform cu definiţia foarte analitică dată de Noica, ahoretia "este maladia născută sub un rapt sufletesc ori intelectual, ducând la o bruscă iluminare sau luciditate de conştiinţă, ce face pe subiect să-şi interzică participaţia, să-şi domine determinaţiile, să vadă pozitivul non-actului şi al negativului, acceptând înfrângerea, asimilând-o şi intrând în indiferenţă, iubind tot ce se desprinde de lume ca atare, de la asceză şi poezie până la matematici şi spectacolul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, punând viaţa şi istoria sub ordinea raţiunii, care desfiinţează noul şi proclamă rodnicia non-călătoriei. Ahoretia, ca refuz al determinaţiilor, îşi dă măsura ei în ceasul senectuţii, când nici una din determinaţiile oarbe ale lumii nu mai întinează spiritul." (apud I. Ianoşi, Constantin Noica, 2006, p. 19).
Conceptul pare a fi fost inventat de Noica pentru justificarea propriei conduite şi a raporturilor sale cu lumea. Ahoretia, care se prenumără printre cele şase maladii ale spiritului diagnosticate de el, este o "maladie" specific românească. În sine, ea ascunde un paradox: ".caracteristica neparticipare de ordin naţional ar fi patronat, în cazul individului fidel ei, înlocuirea pentru o dată a extazului speculativ cu cel participativ!" (op. cit., p. 19). În cazul lui Noica această "maladie" ar fi însemnat abţinerea de la acţiune, de la implicare în istorie (în primul rând prin politic), dar nu o indiferenţă totală, pentru că acel extaz participativ nu excludea implicarea intelectuală, spirituală, prin reflecţie, prin gândire şi revalorizare conceptuală. Retragerea din lume nu era una de fel anahoretic, nu era adică o pustnicire şi o recluziune întru Dumnezeu, ci doar una ahoretică, în speţă una a filozofului "neangajat" prin acţiune, de orice natură ar fi fost aceasta. Ea nu este identică nici cu "catabaza" de care pomeneşte Ion D. Sîrbu în Lupul şi catedrala, când se referă la retractilitatea poporului român în faţa istoriei, în opoziţie cu anabaza, în speţă cu implicarea directă în istorie şi cu spiritul combativ. "Melcul catabatic" ar simboliza somnul nostru istoric de 1000 de ani, în vreme ce "lupul anabatic" este simbolul acceptării şi al abordării active a istoriei, din vremurile traco-geto-dacice. În fine, despre retragerea românului din faţa "agresiunii istoriei" vorbeşte şi Mircea Eliade.
Numai dedicându-se contemplaţiei, reflecţiei şi revalorizării conceptuale şi ideatice a unei părţi din lume mergând pe axa ontologie>cultură>limbă, ultimele două privite fiind şi din perspectivă istorică, a putut ahoreticul Noica să lase în urma sa o operă filozofică vastă şi originală. După unele aprecieri, Constantin Noica, îndreptat spre fiinţă şi spre cuvânt, este cel mai "român" dintre filozofii noştri. Ahoretia de care a fost "acaparat" este chiar ipostaza care-i fixează personalitatea în partea a doua existenţei, când Noica devine filozoful pe care îl cunoaştem, călăuzit fiind de principiul că existenţa şi cunoaşterea trebuie duse deopotrivă până la capăt. De aici minimalizarea biografiei de care gânditorul însuşi se face "vinovat", de aici sustragerea de sub orice gen de "determinaţii" despre care vorbeşte în mai multe rânduri; în plan concret, de aici retragerea filozofului, mai întâi forţată, la Câmpulung Muscel, apoi benevolă, la Păltiniş, unde a început, a continuat şi a desăvârşit opera de analiză şi de reflecţie filozofică.
Înainte însă tânărul Noica (ar fi utilă şi incitantă scrierea unei lucrări cu acest titlu, dar, dacă nu mă înşel, parcă ea şi există!) nu a refuzat "angajamentul", recte implicarea în politic. Adeziunea lui la mişcarea legionară, cercetată de Ion Ianoşi în monografia reeditată în 2006, a fost deja obiectul mai multor "mărturii şi analize", între care destule pagini din: Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat. (1996); Z. Ornea, Anii' 30 - Extrema dreaptă românească (1995); Marta Petrescu, Un trecut deocheat sau "Schimbarea la faţă a României"; Ideea care ucide (1994). O contribuţie relevantă revine publicării celor trei volume de publicistică semnată de C. Noica, apărute la Editura Humanitas sub îngrijirea lui Marin Diaconu. Al patrulea urmează să ajungă până în 1940, an când viitorul filozof va abandona aproape complet acest domeniu. Publicistica depune mărturie asupra legionarismului lui Noica. Adeziunea a fost deschisă şi explicită, după cum o atestă suficiente articole publicate în presa vremii, mai ales în anii 1938 şi 1940, consideraţi, de altfel, revelatorii pentru opţiunea lui politică şi ideologică. Câteva probe sunt aduse de I. Ianoşi în cartea aici abordată:
"Când s-a produs aceasta? Posibil, ceva mai înainte de 1938, an din care ne parvin primele dovezi indubitabile. O atestă scrisoarea (datată 9 ianuarie 1938) pe care Eugen Ionescu o adresează lui Ionel Jianu; ca şi schimbul epistolar dintre Petru Comarnescu (23 decembrie) şi răspunsul lui "Dinu" Noica (28 decembrie), în aceasta din urmă el asumându-şi până la capăt adeziunea. De la începutul aceluiaşi an dispunem chiar de un articol semnificativ, 'Între parazitul dinafară şi parazitul dinăuntru' (publicat în Vremea la 30 ianuarie 1938) în care Noica disociază de cuzismul orientat împotriva duşmanilor din exterior, evreii - legionarismul preocupat mai ales de parazitul "înăuntrul fiinţei românului", parazit necesar a fi extirpat prin suferinţă, jertfă, ţinută morală exemplară, întru biruinţa spirituală [.].
Este de-acum limpede exprimată simpatia faţă de legionari şi Corneliu Zelea Codreanu, chiar fără ca Noica să aparţină efectiv mişcării. Convergenţa se rezumă la idei, este una "idealistă", presupus neîntinat spirituală, punct de vedere susţinut în epocă şi de alţi cărturari de marcă, inclusiv de către Mircea Eliade." (op. cit., p. 24).
În sfârşit, plusează şi articolele publicate în Buna Vestire, ziar condus de fraţii legionari Mihail şi Grigore Manoilescu, unde Noica a figurat şi ca "prim-redactor" (între 8 septembrie şi 20 octombrie 1940, răstimp în care el a publicat acolo 18 texte proprii, între altele "Cultură şi legiune", "Apelul 'Axei' ", "Limpeziri pentru o Românie legionară"). Noica susţine unele idei precum "România duhului", a spiritului care cere "un nou tip de român", "pur", un "suflet dacic" renăscut. Îl admonestează pe Nicolae Iorga şi afirmă că doar Legiunea va izbuti "împlinirea în spirit", în special prin elita legionară a celor 10 000. Era acum "înregimentat ideologic" şi marcat de o "exaltare lăuntrică, spirituală şi spiritualistă" (cf. op. cit., p. 28).
După o asemenea experienţă, "a celor învinşi" cum singur a dat de înţeles, după auto-denunţul de la Tribunalul Poporului, în 1946, apoi după detenţia politică şi după domiciliul forţat de la Câmpulung Muscel, este perfect explicabil de ce Noica a "profesat" ahoretia. Retragerea lui din lume a fost benefică spiritual şi prolifică în planul operei. "Primatul oricărei opere perene asupra oricărei biografii datate" ni-l va releva în esenţa sa adevărată, pură, de filozof român al devenirii întru fiinţă.
|
|
