Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Dan Dănilă

ZORI

încremenit în tristeţea unei dimineţi

aproape simetrice, după care legi se

conduce drumul ei nu mai contează

prietenul meu plecat nu poate asista

la acest ritual al împăcării cu pala de

aer rece pătrunsă în inimă. galopul

presimţirilor cenuşii peste sângele

aproape gratuit al resemnărilor,

filmul ars de o lentilă încinsă

râsul irosit se răzbună, limba martiră

preferă rugul decât izgonirea din rai.

prietenul meu e tot mai departe,

aşa cum am hotărât mai demult

obligaţi de absurdul istoriei

seninul dimineţii e încă impur,

perfecţiunea devine o simplă recreaţie

a nervilor. pare o ultimă înscenare

din seria mai lungă cu care

am fost atât de răsfăţaţi

graţia singură nu reuşeşte să distragă

atenţia de la stângăciile inerente unui

sfârşit. printre falduri iese pe scenă un

surogat dramatic al realităţii mascate.

STRĂINĂTATE

sub aceste cupole am îmbătrânit,

sub cerul liber am ars tinereţea

nici loc fără mistuiri, nici umbră nevinovată.

ce caut în altă limbă, cum se aude tăcerea

străinului? am uitat prea multe cuvinte

pentru altele noi, greu de folosit

regretând elocinţa altor vârste

mi-e milă uneori de toate

corzile nevindecate din gât

dar ajunge să cobori

într-o piaţă şi babilonul reînvie,

eşti prins în vacarmul care te va trăda

implacabil ca o femeie scoasă

din lumea ei strâmtă

pentru o ladă de zestre plină de molii.

străzile înguste ca nişte dialecte rare

prin care te-ai putea întoarce acasă.

pe corso mulţi au tălmaci şi hamali

care le poartă bagajele de cuvinte

înspre mereu alte locuinţe

lumea ca un hotel îmbâcsit

din care te bucuri când pleci

să fi rămas în oraşul din altă lume acum,

în casa cu tei la poartă şi odăi cu oglinzi

aşteptând să bată pendula care ordona zilele,

bucuriile de copil dinaintea crăciunului

sub ferestrele deschise, viaţa ca o aşteptare

a unei irepetabile minuni.

LINIŞTE

am aflat – tăcerile chiar diferă

de la om la om, înspre infinit

precum nişte amprente aeriene imaculează

mereu altfel drumeagul unui sunet

între scăriţa şi labirintul din tâmple

şi apoi mai departe

spre libertatea muzicii

printre ecouri şi amintirile lor

o femeie ca o vioară fără arcuş tace

lucind încordată, uşoară şi goală

lângă tăcerile altei femei mai adevărate

absorbită lent de efurile tăiate demult

în lemnul de rezonanţă

între mine şi ea, o linişte

ca un turn de gheaţă ce nu se topeşte

prea repede – e nevoie de aburii

unor cuvinte prea bine alese

de intonaţii greu de redat

dar se spune că totul va fi

şi mai greu de explicat – că turnurile

de gheaţă vor deveni normalitatea

cotidian㠖 perspectiva reinventată

spre un presupus apogeu luminos

prin care ne vom pregăti

de moartea sunetelor

STELE

ori de câte ori le priveşti

ele îţi povestesc mereu altceva,

fiecare zi e un alt fel de amnezie

fiindcă timpul care trece prin noi

ca un anotimp încă nenumit

lasă urme stranii, de crom:

peste trasee terminate în galaxii

de pori sensibili la prima lumină

toată bruma nevindecatelor cicatrici

oglinzile nu mai sunt nici ele

ce au fost altădat㠖 îl recunoşti

tot mai greu pe străinul din faţă

ca pe un uitat actor al ratării,

ridurile par îngroşate grotesc

zâmbetul forţat

uneori simţi acut depărtarea

propriului trup rănit, discret tatuat

definitiv scăpat de pe orbită

pe care s-a semnat fără voia ta

(pe când dormeai fără griji)

cu un fel de sulf transparent

un grafoman aproape orb

pieptul tău, palimpsest încercat,

ciornă a zeilor care inventează

cuvintele

CĂLĂUZĂ

poţi lua oricând sufletul

la subraţ – să îl faci ghem

şi să intri în peşteri cu ochi de femeie,

tauri ciudaţi şi oase de urs

dar nu o să îţi aminteşti nimic

din tot filmul acela

în viaţa următoare – ai un fir

dar ţi se topeşte între degete

ai o hartă provizorie

ca oraşul înaintea cutremurului

sau ca un proiect de călătorie

înspre petele acelea albe

pe care ai vrea să le colorezi

ai un vis obsedant

cu o rusalcă dansând

deasupra smârcurilor

chemându-te

un foc rece al rătăcirii

rămâne singura călăuz㠖

fitilul fuzibil al goanei după aur

sau alte materii – de spirit –

legumind smoala de torţă,

lumina arsă pe retină

PERECHE

îngerul meu păzitor e tot copilandru

pe când eu încărunţesc şi mă cocoşez,

am ochelari tot mai tari de la an la an,

uit uneori numele amantelor

sau ale străzilor importante

el mă priveşte de sus şi surâde ironic,

adică, rău am ajuns. probabil aşteaptă

să scape odată de mine – nu ştiu cum

să-l lămuresc că suntem un cuplu etern,

că numai pe mine mă are

odată rămas singur

nu ar mai fi nici el bun de nimic,

ar dormi trist la o răscruce

aşteptând sufletul geamăn

cu care să păcălească vămile nevăzute,

ar plânge după mine ca după un mort

pe care doar el l-a cunoscut în viaţă

ce să-i las moştenire, bietul de mine,

care nici pe mine nu mă mai am...

ZBOR

albatros aburind retina unui matroz

pe care îl aşteaptă prima lui furtună,

scamă de văzduh oferită

altui tărâm

fără mal de odihnă, nici măcar estuar

tu nu te-ai dezbrăcat niciodată de aer

sărat,

niciodată prin patria somnului

poate mut sau poate doar la o atingere

ştii să plângi ca un recviem neterminat

pasăre fără cuib,

acoladă înspre zenit

în care încape un poem al dezicerilor

sau o tălmăcire a luptelor cu absenţa

gata cu tot romantismul şi revoluţiile

care îşi devorează copiii,

numai guano

aminteşte despre fregatele zburătoare,

numai umbrele moarte peste valuri

prea înalte pentru un popas de voiaj,

prea orgolioase de propria spumă...

EXOD

pelin, verde tulburat

al setei de spaţiu

vis răstălmăcit din plutirea de absint

dansul albinei împrejurul singurătăţii

când atins de uitarea fără de rădăcini

când prezent în fiecare fibră din trup

luntre care poartă sub bolţile junglei

păcatul verdelui,

păcatul zbuciumării

cuvânt aproape interzis pentru o vină

greu de crezut sub cenuşa minciunii,

fermentul tău peste o vinovată uitare

de zeu răstignit

pe cea mai înaltă vină

nu ucide călăuza unică, singurul temei

de întoarcere spre tumultul altei vârste

nu călca lavele de altare stinse demult

ajunse dune, nisip afânat de clepsidră

au trecut eoni în spirale

prin nerăbdare

de atunci chiar stelele fixe s-au mişcat

cu o şchioapă, spre nordul cuvintelor,

de atunci plâng neîncetat

aceste statui

de robia prometeului veşnic vinovate.

© 2007 Revista Ramuri