Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Vitrina cărţilor

        de Nicolae Coande

 

Julian Barnes – Nimicul de temut

Traducere de Mihai Moroiu

Editura Nemira, 2009

De curând, Julian Barnes a fost distins cu „Man Booker Prize” pe 2011, pentru romanul The Sense of Ending. Până în prezent, autorul britanic fusese de patru ori pe lista scurtă a scriitorilor selectaţi pentru acest prestigios premiu care se acordă celui mai bun roman publicat în Marea Britanie, Irlanda şi Ţările Commonwealthului. Julian Barnes (n. 1946) este unul dintre cei mai cunoscuţi romancieri britanici contemporani, distins cu cele mai importante premii din Insulă, dar şi din Europa: Somerset Maugham (1981), Geoffrey Faber (1985), Prix Médicis (1986), E.M. Forster Award (1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour (1988), Prix Femina (1992), Shakespeare Prize (1993), Premiul Statului Austriac pentru Literatură Europeană (2006). În România, Editura Nemira deţine drepturile de autor pentru traducerea operei sale, una impresionantă, atât ca volum, dar mai ales ca fineţe (au apărut la noi 15 cărţi ale sale: Papagalul lui Flaubert, Trois, Anglia, Anglia, Arthur George, Tristeţi de lămâie, Tour de France, Porcul spinos, Pedantul în bucătărie, Scrisori de la Londra etc.) După ce am citit Nimicul de temut, îl scocotesc pe Julian Barnes drept unul dintre marii autori contemporani, un scriitor pentru care literatura este nu doar o forma de exhibiţionism social, ci o rafinată rescriere a unei absenţe, cu o acută conştiinţă a perisabilului, dar şi a duratei artei în timp. Barnes, care creează în roman o vastă reţea de amintiri personale legate de familia sa, îşi supune întreaga existenţă unei dureroase autoscopii, într-o formulă totuşi autoironică, ghidată după lecturi literare şi filozofice, într-un tot care privilegiază necontenita căutare a unui răspuns la câteva întrebări simple: există viaţă după moarte? frica de moarte depăşeşte teama în faţa morţii? fără Dumnezeu este posibil să fim noi înşine? Are viaţa sens sau este, cu formula literaţilor francezi, doar un „acte gratuit”? Barnes procedează la un inventar al celor mai fericite formule despre teama în faţa morţii, din panoplia unor scriitori pe care îi citeşte şi îi admiră: Montaigne, Flaubert, Jules Renard, S. Maugham, fraţii Goncourt, artişti ca Ravel, Şostakovici, Rossini, filozofi ca Russell etc. Ultimul este citat cu acel umor special care însoţea scrierile sale filozofice: provocat de amici să le spună ce i-ar zice lui Dumnezeu (în care nu credea) dacă s-ar putea să se înfăţişeze acestuia, Russell răspundea serios: i-aş spune că, totuşi, nu ne-a oferit dovezi destule pentru a crede în existenţa sa... În ciuda temei foarte grave, romanul este străbătut de un tonus care face din autor un stoic modern, unul cultivat, dar deloc pedant, de vreme ce citează la tot pasul formule ironice care atestă strălucirea spiritului uman în faţa morţii şi a insondabilului „nimic”. Format în miezul marii culturi occidentale, Barnes este în acelaşi timp prizonierul informat al secolului ştiinţific căruia îi aparţine, cu aceste cele mai noi descoperiri care ne spun că nu există un centru al creierului, al capacităţii intelectuale: aşa zisul eu nu există, iar ceea ce numim spirit, suflet nu este de fapt decât un anume „proces neuronal distribuit.” Ce să înţelegem din asta? Că, după cum spune un savant, suntem doar nişte mecanisme de copiat şi transmis fragmente de cultură. Nu există liber arbitru, aşa cum suntem înclinaţi să credem. Cu alte cuvinte, nu eul nostru face ce face, ci universul ne dirijează de o manieră în care credem că noi spunem sau facem ceva: în fond, el este acela care se ocupă de actele noastre. Aşa stând lucrurile, cine scrie romanul lui Barnes? Autorul sau un proces neuronal distribuit? Rămâne să decidem fiecare dintre noi, după lectura acestuia, una care te face să crezi că, totuşi, teoretizata, de către un francez, moarte a autorului nu este decât o capcană a procesului neuronal prost distribuit. Autorul există şi are un nume. La fel ca şi cititorul.

 

 

 

 

Răzvan Petrescu – Rubato

Editura Curtea Veche, 2011

Receptat de critica literară ca un virtuoz al prozei scurte româneşti, Răzvan Petrescu rămâne, încă, „maestrul din umbră”, aşa cum îl numeşte Marius Chivu. Să fie mult, să fie puţin? În nici un caz, totul.

Discreţia exemplară a lui Răzvan Petrescu se răsfrânge şi asupra notorietăţii sale: cunoscut în mediile literare, unde a fost premiat şi are o reputaţie consolidată, Răzvan Petrescu nu este un scriitor popular. Deşi, culmea, scrie despre oameni obişnuiţi şi vieţile lor anodine. Dacă obişnuit este ceea ce credem noi despre viaţa măruntă, în care o lume microscopică este văzută deodată monstruos, cu un simţ al realului detracat aproape fără egal la noi.

Cele paisprezece proze strânse în Rubato au mai fost publicate în volumele anterioare ale prozatorului (patru la număr), doar una fiind inedită, însă această selecţie de autor este interesantă fiindcă prezintă un nou unghi din care putem citi literatura sa. Farmecul rescrierii (autorul ne anunţă că a mai revizuit pe ici, pe colo) este egal cu farmecul relecturii. Unicitatea scrisului său (despre care vorbea exemplar Mircea Nedelciu) este dată de tonalitatea calmă a unei proze în care umanul este privit cu o înţelegere şi chiar compasiune proprie marilor scriitori. Proza de debut a cărţii, Uşa, este o deschidere şi o invitaţie către un univers în care moartea este cotidiană şi nesuferită: o înmormântare costă şi familia alcătuită din soţie şi fiică nu-şi poate reţine iritarea că trebuie să-l îngroape pe tatăl ajuns în spital după o viaţă de perdiţie. Dacă treaz mai putea fi suportabil, bolnavul pe patul de moarte devine o povară de care s-ar vrea scăpate prin negocieri abile: costă prea mult şi în moarte. Şansa, a doua proză a antologiei, este remarcabilă prin schimbarea bruscă de „atitudine” a unuia dintre personaje. Trei săpători de şanţuri îşi potolesc foamea şi setea la pauza de muncă, într-o veselie tipică unor asemenea grupuri. Când unul dintre ei găseşte un craniu şi îl studiază atent, duhul lui Hamlet îl vizitează şi numitul Laur se trezeşte vorbind cu Yorick în limba bardului de la Straford. E căderea în limbi de care ne vorbea Apostolul. Efectul e unul şocant, cu schimbarea fulgerătoare a paradigmei existenţiale. Proza mea favorită, chiar dacă aş nedreptăţi o bucată ca Şansa, unde copilul care vine pe lume îşi vede deja propria viaţă viitoare în amănunte, este Primăvara la bufet, o capodoperă a limbajului frust, burlesc, proză dramatică în care personajele sunt exemplificări ale marii „tulburări” care ne-a cuprins pe toţi după 1990. Nişte ţărani ieşiţi din mantaua Poianei lui Iocan comentează postrevoluţionar la bufetul sătesc schimbările prin care trece ţara şi chiar ei înşişi. În capul lor, fireşte. Rezultă un comic irezistibil, sub care iţeşte capul însă amărăciunea unei vieţi în care irosirea şi bavardajul fac casă bună cu deriziunea românească, altoită în pasiunea de a demitiza totul. Care e vecin cu nimicul.

Istoria veselă românească este trasă de Răzvan Petrescu în pagini superbe din care se văd portretele noastre groteşti.

© 2007 Revista Ramuri