Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Gheorghe Mihail

- Albastru fum

Ardere e el,

şi cârja lui,

tocită de albastru,

e foc în tăcere.

Un val de aer,

apoi,

din stingerea sa,

neînţeles,

se răsfir㠖

poate salut,

poate oftat...

Nimeni nu ştie.

- Între îngeri şi draci

Variantă

Priviţi canguri naturalizaţi

când sar peste garduri;

urmăriţi şi hoardele mari de puşcăriaşi

cum sar peste ziduri,

apoi filosofaţi

despre forma lor

etalaţi în efort,

despre uimirea ce pătrunde în toţi…

Dar nu uitaţi de abaterea

trăsnetelor în creiere,

de ţara care se tot întristează,

în care hoţii se deghizează,

pozând în magnaţi…

Nu uitaţi că taifunul leilor turbează

peste capetele celor deposedaţi –

peste românii care nu vor să moară,

ţinându-se cu dinţii de Munţii Carpaţi,

în hora lor milenară,

stârnită de daci…

Nu uitaţi că românii ştiu ce-nseamnă

iubirea de ţară

şi fac deosebire

între îngeri si draci…

- Ridicarea din tină

Cardinala înţelegere de ieşire la lumină,

aici – trece drept mântuirea de sine…

Calc ontologic prin ţărână,
scufundat până la creier,
hârş-hârş,
când pe talpa stângă,
când pe talpa dreaptă…

Dar deodată,
pâş-pâş,
în mănunchi, cu raze-n mână,
vine un înger
cu lumină…

Şi de Sus,
din Susul Cosmic,
cu atâta bunătate,

mă domină:

– Ai şi tu o demnitate!

te ridică acum din tină…

Mântuieşte a ta vedere,

ieşi odată la lumină!…

 

- Turnir

Tu treci pe lângă mine,

eu trec pe lângă tine –

amândoi cu vizierele lăsate.

- Umbra plopului

Umbra plopului –
limbă orară,
coboară şi urcă
până la culme.
În luncă,
stăpână absolută,
zăboveşte prin răcoarea
zămislită de râu,
printre plopi şi arini…
Iar sus, cimitirul –
extrema noastră pământeană,

o ignoră, în aura-i fatală…

Peste toate însă,

păsările călătoare

urcă şi coboară,

după umbra plopului,

până la culme…

 

- În undă de gânduri

(variantă)

Raze multe m-au ajuns aici,

după un drum redeschis –

într-un punct virtual, aflat…

Mă caută fluidice şoapte,

sunt întrebat…

Apoi,

în undă de gânduri,

reînfiripez energia –

propria mea existenţă,

trecând-o într-un ram uriaş,

răsfirat…

Fulgerând,

al cerului crug e-ncoronat

de lumină….

- Lespedea de alabastru

Un pas mărunt mai fă şi vino
întru Adevăr;
cu inima ascultă
lăsata îndreptare din vechime,
pe lespedea de alabastru;
că este pentru tine spor de mană
şi sfântă însufleţire,
şi de trăire în gând, lumină.
Că dragoste adevărată
este pentru tine,
căci toţi venim şi ne întoarcem
pe acelaşi drum la El.

Ai necunoaştere în gând, de rătăcire,
o, frate al meu, pierdut
în nemurire…
Dar nu-ţi fă vină şi mai mare
de smintire.
La lespedea de alabastru
vino
cu smirnă şi cu o candelă cu untdelemn!…

- Să scap ca pasărea cerului de laţ…

Nu-mi trebuie mult freamăt

cu zbucium

şi-o viaţă prea lungă,

ci vreau linişte şi multă odihnă.

Chiar dacă dorurile locului mă leagă,

trebuie, mai departe, să pornesc…

Să am nesfârşirea în faţă

şi să respir atmosfera întreagă

cu nesaţ –

cu partea de suflet care mă ridică,

să scap ca pasărea cerului de laţ…

În zbor, a timpului nălucă

să fie trecutul talaz,

lăsat departe în urm㠖

monada din prima secundă,

pierdută prin hăuri,

până-n de ziua de azi…

Vreau linişte şi multă odihnă…

Să scap ca pasărea cerului de laţ…

 

 

 

 

- La marginea mării

 

La marginea mării nu cânt,

nu aud chemarea

Celui de Sus…

Când toată frământarea stă

într-un cuvânt

nespus,

mă trage-n adâncurile ei

marea

şi-mi susură durerea-n auz…

La marginea mării este şcoala,

unde sufletul

învaţă

să zboare…

 

 

- Îi prinde şi pe îngeri grija de mine…

Variantă

Ca un vis urât este viaţa, uneori.

La capătul căderii

sunt o explozie

de nervi –

o confluenţă de scântei…

Târziu, însă,

mă întrupez

într-o aventură de zbor…

Nu mai deschid

rotund ochii –

abia mai privesc de teama

căderii

printre gene…

Mai sus,

îi prinde şi pe îngeri grija de mine:

încep şi ei a se teme…

 

 

 

- Casa pătratelor…

Dam oarecând cu pietre plate –

lipii de piatră,

pe ape…

Eram fascinat că toate,

după ce deschideau ochi bulbucaţi pe ape,

se scufundau,

iar ultimul dintre ei,

totdeauna,

înghiţea piatra

ca pe o lună plină şi se închidea

la loc…

Mă lăsam cu umărul mai jos, într-o parte,

şi repezeam piatra ţopăindă,

pe oglinda lichidă,

care deschidea guri după guri rotunde

şi hulpave,

într-o încercare de moarte –

s-o tragă-n afund…

Era şotronul pe care îl juca fiecare piatră

în cercuri,

cum îl jucam eu, altădată,

într-un picior,

în casa pătratelor…

Gurile apei se deschideau

şi se închideau,

pe rând,

înecând în tăcere o lume…

 

 

- Ca vântul care plângea…

 

Se auzea doar noaptea,

ca vântul care plângea –

pe toată valea,

peste acoperişuri de case…

– Rânduiţi-mi o cană

cu apă,

răcorea adâncă din cişmea!...

Dar nimeni nu răspundea şi nimeni

nu deschidea…

De la o vreme, ruga aceea

nu s-a mai auzit,

iar amintirile oamenilor

adeveresc

că râul secase…

Multora, şi astăzi, le arde auzul

focul aţâţat, care strigase:

– Rânduiţi-mi o cană

de apă,

cu răcorea adâncă din cişmea!

Dar nimeni nu răspundea şi nimeni

nu deschidea, ca astăzi…

© 2007 Revista Ramuri