| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Cristian Liviu BuradaToga Tot ce ştiai ca fiind zbor Acum e praf şi pulbere Ce ştiai carne Acum e frunziş Priviri identice Acum adieri de lumini răzleţite Bine ar fi să nu desfrunzeşti copacul acesta Simt într-un alt trup al meu Uitat până şi de întâia-i memorie Cum oasele miruite cu uleiuri verzi Se frâng ca vreascurile călcate de urşi flămânzi Să nu-i rupi nici o ramură acum Clorofile albastre mi-ar irumpe din ochi Continui să crezi că-l vei surprinde pe el Pe marele cerb În spate cu toată arşiţa prăfuitei câmpii Apoi să te laşi dus de goana sa Prin labirinturi viclene E târziu totuşi N-ai cum să ştii dacă mai multe zile Ai bîntuit prin razele sure Pe care privirile tale Nu pot să le- ndure Sihastrul pentru tine se roagă marelui cerb Din nişa de piatră triunghiulară La fel de mare precum un mormânt O piatră rotunjită perfect nu de atingeri Ci de zarva divinităţilor păgâne Topită-n somnul altor minerale
După toţi magii încă în viaţă N-ar fi trecut decât o clipa de cînd te chinui zadarnic Să despici razele sure dinspre frunzişul copacului Tu încerci să-l surprinzi pe marele cerb când bea apă Din urmele propriilor paşi De unde tâşneşte galbenul în vîrtejuri Ba chiar să-i iei de pe umeri Toată arşiţa prăfuitei câmpii Togă să-ţi fie Chiar şi vremelnic Joia când aş fi putut fi aproape fericit Mamei mele, Aurora Burada
Era ultima joie din lume Când puteam sa fiu aproape fericit Puteam s-o privesc Puteam să-i vorbesc Puteam să-i spun orice-mi trece prin minte Puteam mai ales s-o ascult Totdeauna avea ce să-mi spună Cu sunete albastre de dincolo de ochi I-am scris un poem Nu cu rima împerecheată cum i-ar fi plăcut Ci în vers alb Mi-a spus că-i place Chiar dacă nu rimează I-a plăcut când am scris că nişte păsări Vin în câte o dimineaţă şi ciugulesc fărâme din sufletele noastre Ca pe boabe de rouă sau ca pe sticlă pisată Dar este mai frumos când spun boabe de rouă Decât când spun sticlă pisată Nu pot să-i mai citesc poemul ăsta
Acum zei primitivi -un alt fel de păsări Îmi sfârtecă sufletul Ca sticlă pisată Peste care un fachir palid tocmai călcând Şi-a însângerat cuvântătoarele tălpi albăstrite de ceruri Îmi fac nodul la cravată Totdeauna o întrebam dacă noua cravată Este cea asortată şi dacă nodul este bine făcut Mă priveşte calm Aşteptând să-i citesc un poem Acesta este poemul : Da este mai frumos cînd spun boabe de rouă Decât când spun sticlă pisată Mozaicuri romane Din norul acesta de cuvinte gros ca un balsam Cum oare să mai pot face poeme Mozaicuri romane vechi pe capiteluri înflorate visam Şi azi abia dacă mai simt fiinţa lor cum geme
Le calcă unii duşmănos apăsând pe călcâie Îmi scrijelesc creierii sub loviturile de pinteni din oţel Sunt turme pe care încearcă să le mâie Ca pe prostituate peştii la bordel |