Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Strada – cronotop al modernităţii

        de Philippe Dufour

Philippe Dufour este profesor de litteratură franceză la Universitatea „François-Rabelais” din Tours. Este cunoscut în spaţiul francez pentru volumul dedicat realismului, Le Réalisme. De Balzac ŕ Proust (PUF, 1998), dar şi pentru studiile Flaubert et le pignouf (Presses Universitaires de Vincennes, 1993), Flaubert ou la prose du silence (Nathan, 1997), La Pensée romanesque du langage (Ed. du Seuil, 2004).

Traducere şi prezentare de Irina Georgescu

 

Fragment din Le Roman est un songe, Paris, Editions du Seuil, coll. „Poétique”, 2010, 450 pagini.

„A visa înseamnă a gândi ici şi colo. Passim

Victor Hugo, William Shakespeare


René inaugurează motivul străzii (printr-o frază răsunătoare, ce ajunge la urechile lui Saint-Preux, un mizantrop de salon, de altfel, care îl pastişa pe Alcest
):

„Necunoscut, mă amestec în mulţime: vast deşert de oameni!”

Generaţia romantică va crea un topos din paradoxul unui spaţiu populat şi vid, ciudată societate fără caracter sociabil. Astfel, în opera tânărului Flaubert, regăsim deşertul ce se transformă în ocean pentru a exprima uniformitatea calmă, mişcare fără folos:

„Şi eu eram în mulţime, ca o algă smulsă din Ocean, pierdută în mijlocul valurilor fără număr care fremătau, care mă înconjurau şi care mă hărţuiau.”

La începutul frazei, un sunet indistinct marchează absenţa comunicării. Acest zgomot se regăseşte în universul lui Baudelaire, care permite apariţia străzii în poezie. Strada este personificată în primul vers al sonetului „Unei trecătoare”, dar tocmai pentru a exprima mai bine depersonalizarea universului.

„Strada asurzitoare din jurul meu urla.”

Chiar ordinea cuvintelor sugerează un subiect difuz, agresat de o lume devenită ininteligibilă (savanta cacofonie a versului devenit simbol, ciocnind vocalele „strada asurzitoare” / „meu urla”). Vocea poetică îşi va face simţită prezenţa în acest spaţiu gălăgios. La o distanţă prudentă, de la înălţimea unei ferestre, Dominique, provincial de curând ajuns la Paris, contemplă strada,

„acest furnicar de inşi necunoscuţi care treceau repede, reapăreau fără încetare, pe care mii de interese urgente păreau să-i îndrepte spre ţeluri contrare”.

Furnicarul nu este imaginea unei societăţi bine structurate. Dominique zăreşte, dimpotrivă, o mişcare anarhică, a intereselor particulare, denunţând lipsa unui proiect comun. Strada dezvăluie absenţa unui spaţiu social. Acest motiv al străzii străbate întregul secol. O generaţie mai târziu, în O viaţă, Maupassant ne-o prezintă pe Jeanne părăsindu-şi ţinutul paşnic, pentru a se întoarce într-un Paris pe care nu-l mai văzuse de 28 de ani. Ea umblă pe străzi în căutarea propriului fiu, cuprinsă de un rău fizic în acest spaţiu în care cel mai rău lucru este pierderea sufletului (ultimele cuvinte ale frazei au un sens simbolic):

„[...] mergea de-a lungul pereţilor, lovită de oameni cărând diverse pachete; hălăduia străzile fără se se uite la maşinile ce vin, agasată de vizitii; se împiedica de marginea trotuarelor de care nu se putea feri; sufletul său pierdut alerga dinaintea ei.”

Mişcarea, gest mai degrabă simplu, devine un exerciţiu provocator de panică. La finele secolului, Eça de Queiroz înfăţişează, la rândul său, un personaj angoasat de străzi, dorindu-şi ca măsură de igienă democratică asfalt, pentru a-şi amortiza, astfel, senzaţia de „rău”. Acţiunea se petrece la Paris. Naratorul, Ze Fernandez, îl vede pe prietenul său, Jacinto, vrăjit de binefacerile Civilizaţiei:

„descoperii, încă din prima zi în care umblarăm pe bulevarde, că densul furnicar uman acapara asfaltul, torentul funinginos de tramvaie invadând macadamul nu făcea decât să-l panicheze pe prietenul meu, prin brutalitatea grabei, prin egoism, prin stridenţă. Sprijinit de braţul meu, ca şi cum ar fi căutat protecţie, noul Jacinto începu să regrete că străzile, în epoca civilizaţiei, nu fuseseră acoperite de cauciuc.”

Strada de la finele secolului hiperbolizează viziunea mulţimii individualiste. De la René la Jacinto, toate aceste priviri mizantropice înfăţişează faptul că, în stradă, Marele Absent este chiar Omul. Omul străzii nu îşi manifestă sentimentele. Foarte diferit de Jeanne şi de Jacinto, eroul din incipitul romanului Bel Ami, bătrân husar, confundă drumul propriu cu strada:

„şi merge hotărât pe strada plină de lume, lovindu-şi umerii, împingând oamenii pentru a nu-şi deturna în niciun fel drumul.”

Georges, în plimbarea sa dezinvoltă, îşi manifestă voinţa de a parveni, de a-şi croi drum în viaţă. Într-o lume democratică, „calea vieţii” (via vitae) presupune să impui o indistincţie ce înghite strada, să-ţi găseşti propriul drum pentru ca, la rândul tău, să nu fi înghiţit de indiferenţă.

Viziunea asupra străzii se dramatizează. Acest fapt marchează o ruptură faţă de romanul clasic, care, desigur, nu lăsa deoparte în totalitate acest spaţiu. Regăsim uneori motivaţia romanului: strada este un expedient care face verosimul neverosimilul, loc al tuturor celor posibile.

Jacob o regăseşte pe domnişoara Haberd în stradă:

„Să fie această stradă cea în care spuneţi că sora dumneavoastră m-a întâlnit; ei bine, pe această stradă trece toată lumea; eu am trecut, a trecut şi ea, şi merită la fel de mult să ne întâlnim acolo decât aiurea, dacă trebuie să ne vedem într-un loc anume.”10 

Am crede că suntem în Jacques Fatalistul. Adesea, romanul clasic pulsează în acest loc resursa comică a unei „scene de stradă”: strada ca loc al unei aglomeraţii, al unei înghesuieli. Să ne amintim de disputa dintre Doamna Dutour şi vizitiul din Viaţa Marianei. Sau de Scrisorile persane, când Rica notează impresiile pariziene:

„Un bărbat care vine după mine şi care mă întrece, mă obligă să fac stânga-mprejur, iar un altul care îmi taie calea mă trimite dintr-o dată la cel care mă-ncolţise; şi n-am apucat să fac nici măcar o sută de paşi, că sunt mai istovit decât dacă aş fi făcut două leghe”11 .

Mack Sennet poate sta alături de Montesquieu. Acest spaţiu predemocratic nu este încă politizat. În literatura secolului al XIX-lea, în schimb, scenele de stradă reprezintă o meditaţie socio-istorică. O idee estetică legitimează imaginea.

Fără îndoială că, într-o măsură mai mică sau mai mare, motivul străzii inspiră romancierii. Strada e prezentă cu greutate în imaginarul laconic al lui Stendhal. Deplasările eroului sunt un timp mort, marcat de naraţiune:

„urcaserăm fiecare în trăsură; vizitiul opri aproape de bulevard; călugărul îl conduse pe Julien de-a lungul unor saloane fastuoase.”12 

Julien urmează să ajungă la Paris, dar lui Stendhal îi displace suficient de mult descrierea pentru a nu transforma acest peisaj într-un decor urban. Julien rămâne impresionat de saloanele hotelului La Mole, dar el nu vede marele oraş. Pentru Julien, Parisul nu este oraşul actual, ci Parisul acelor locuri ale memoriei care fac trimitere la legenda napoleoniană:

„O puternică neîncredere îl împiedica să admire Parisul zgomotos, nu era impresionat decât de monumentele lăsate în urmă de eroul său.”13 

În trăsurile stendhaliene, se vorbeşte eventual, se meditează mai ales, dar în nicio clipă nu privim pe geam străzile. Domnul de la Mole îl conduce la o reuniune secretă pe Julien, care, în timpul călătoriei, îi citeşte însoţitorului său o pagină din jurnal:

„Bine, spune marchizul cu diplomaţie; în tot acest răstimp, tânărul nu observă străzile pe care le străbatem”14 

Eroul beylist15  îşi păstrează privirile pentru vederile sublime din natură. Strada nu este prea bine reprezentată: personajului îi este greu să se ţină pe cap, fie că este vorba de Julien, fie de Lucien Lewen. Cu toate acestea, în Lucien Lewen, strada este mult mai prezentă şi se afirmă ca spaţiu al contestării politice. Lucien este umilit când se întoarce stropit de noroi din misiunea sa electorală în provincie; şi la N***, unde guvernul trimite un batalion ce reprezintă agitaţia muncitorească, soldaţii se trezesc ca baricade, în mijlocul unei străzi pustii: poporul face politica străzii goale. Paradoxal, prin acest fapt devine posibilă prezenţa Marelui Absent16 .

*

 1 „Intru cu o groază secretă în acest vast deşert al lumii” îi scria eroul rousseauist lui Julie din Noua Eloiză (1761; a doua parte, scrisoarea a XIV-a, t. I,). Lumea este, în acest caz, societatea pariziană, „buna societate”, cum e numită în epocă.

 2 Chateaubriand, René, p. 157. „Vasta strad㔠(„la grand-rue”, în franceza veche) este un termen contemporan cu René şi cu „boala veacului”: 1802.

 3 Flaubert, Noiembrie (1842), în Scrieri de tinereţe. Pierre Citron semnalează drept clişeu romantic metafora „oraşului-Ocean”, în La Poésie de Paris dans la littérature française: de Rousseau ŕ Baudelaire, t. II. Stereotipia derivă poate din semnificant, din asocierea „foule” – „houle” (foule „mulţime” = flots „valuri” + houle = Ocean).

 4 Baudelaire, Florile răului (1857).

 5 În franceză, în original, „rue assourdissante” / „moi hurlait” [n. tr.].

 6 Fromentin, Dominique (1863).

 7 Maupassant, O viaţă (1883). Această pierdere a sufletului aminteşte de poemul în proză în care Baudelaire se foloseşte de clişeul „pierderii aureolei” pentru a spune cum visătorul din mijlocul străzii renunţă la propria nobleţe: „Dintr-o dată, traversând bulevardul, în mare grabă, sărind peste ochiurile de noroi, de-a lungul acestui haos mişcător în care moartea vine în galop din toate părţile, printr-o mişcare bruscă, aura mi-a căzut de pe cap în crăpătura macadamului” (Baudelaire, „Pierderea aurei”).

 8 202, Champs-Elysees (1900), p. 53. Sub acest titlu a fost tradus A Cidade e as serras (Oraşul şi munţii), capodoperă a romanului portughez.

 9 Maupassant, Bel Ami (1886).

 10 Marivaux, Ţăranul parvenit (1735-1736).

 11 Montesquieu, Scrisori persane (1721), XXIV, în Opere complete. Montesquieu pare să se dedea unei activităţi de nuanţare a unor versuri din a şasea satiră a lui Boileau, în care este prezentă imaginea secolului al XIX-lea: „Les embarras de Paris”: „În orice loc aş merge, trebuie să sparg tiparele / Unui popor de inoportuni care mişună fără încetare. / Unul mă atinge într-un fel care mă jigneşte; / Altul îmi trânteşte pe jos pălăria” (Boileau, Opere complete, t. I).

 12 Stendhal, Roşu şi negru (1830).

 13 Ibidem.

 14 Ibidem.

 15 Numele adevărat al lui Stendhal este Henri-Marie Beyle (1783-1842) [n. tr.].

 16 Stendhal, Lucien Leuwen, t. II.

© 2007 Revista Ramuri