Roman sau rockman sau altceva poate fi apariţia de la „Cartea Românească” (2011) semnată de Mihail Vakulovski, purtând un titlu banal, un pic tendenţios, un pic nostalgic, Tovarăşi de cameră. Subtitlul, imprimat şi el pe coperta I, confirmă neîntârziat prezumţia: Student la Chişinău, iată ce este de descoperit în carte. E posibil, ba e chiar sigur, ca Mihail Vakulovski să-şi fi scris rockman-ul cu gândul la Duduca Mamuca sau Micuţa lui B. P. Haşdeu, nuvelă/ povestire subintitulată Trei zile şi trei nopţi din viaţa unui student. Sunt de găsit şi câteva referiri, mai mult de ordin istoric, la Haşdeu, în textul lui M. Vakulovski (a nu se confunda cu fratele său, Alexandru Vakulovski), sunt susceptibile şi anumite afinităţi, pentru că şi „bătrânul” şi eruditul scriitor se trăgea de undeva din zona basarabeano-transnistreană, mai exact de pe lângă Hotin, dar mai ales pentru că proza menţionată, licenţioasă şi subiect al unui proces de imoralitate, poate fi un termen de comparaţie. Procesul a avut loc la Iaşi în 1861, autorul s-a apărat singur şi a fost achitat! A plecat de la Iaşi la Bucureşti unde, în 1864, a publicat varianta necenzurată a nuvelei, intitulând-o Micuţa.

Nu degeaba ne avertizează şi (încă) tânărul scriitor basarabean cum că avem de a face cu un rockman, cu un text ce porneşte adică de la ideea de roman, dar ajunge, în mod liber, insolent, fără nici o constrângere, la un text care nu se supune canonului. Jocul de cuvinte roman-rockman deconspiră fără griji, într-o totală dezinhibare, intenţiile autorului. Astfel rockman-ul lui M. Vakulovski, rezultat al experienţei şi al gândirii juvenile je-m´en-fichiste (dar, totuşi, cât de riscantă pe atunci!) din vremea dezgheţului post-sovietic, se desfăşoară sub ochii lectorului fără a ţine seama de vreo cronologie a faptelor, de vechea demnitate a stilului, iar de norme de conduită (aşa zicând) decentă nici pomeneală. Să ne despărţim râzând de trecutul colcăind de canoane, principii, reguli şi tabuuri este, pare-mi-se, „deviza” scriitorului rocker care oferă spre lectură, până la urmă, nu un rockman ci mai degrabă un recital de proză hip-hop, în paralel cu sau mai bine zis suprapus peste unul de trash.

Cartea a avut o gestaţie prelungită, a fost modificată în mai multe rânduri, autorul a scris-o, după propria declaraţie, cuprins de adrenalină, de unde şi cadenţele ei frenetice ca şi puterea de a molipsi. Contaminarea are efect îndeosebi asupra iubitorilor genului, ceilalţi, mai rezervaţi, putând să se amuze copios pe seama limbajului fără perdea, a „vrăjelilor” de toată mâna, a tâmpeniilor comise parcă în masă de studenţimea chişinăuană contemporană cu căderea U. R. S. S. Vremuri de beţie (inclusiv) sexuală, care depăşesc aşteptările livreşti ale unor cunoscători ai lui Petronius, Boccaccio, ai connerie-ilor din Album zutique, Apollinaire, Henry Miller, Charles Bukowski, sau… Mihai Gălăţeanu etc. Nu pot fi neglijate însă nici reacţiile altor categorii de (anti)receptori: ortodocşii, cei cuminţi, pudicii, puriştii, cei serioşi, demodaţii, care anatemizează din răsputeri genul detabuizat. Aşadar Tovarăşi de cameră este încă una din cărţile care dezbină cititorii din aceste timpuri cripto-, neo-, (şi/ sau) postcomuniste, post-sovietice, post-istorice, postmoderne ş. a. m. d. spre hazul, uşor de bănuit, al autorilor. Deşi apare într-un timp revolut, e greu să-i spui decadentă unei literaturi care se vrea, pur şi simplu, nonconformistă şi şocantă.

Tovarăşi de cameră este o proză licenţioasă, de la un capăt la altul. Nu acesta este meritul ei, deşi nu puţini sunt cei care văd în licenţiozitate, probabil, unul din principalele merite. A fi licenţios astăzi este o vogă, pentru unii un joc gratuit şi teribilist, pentru alţii un mod de sfidare şi o găselniţă de (pretinsă) înnoire. Place celor perverşi, căutătorilor în containerele cu deşeuri şi dejecţii lexicale, sau unei noi specii de snobi care îşi exhibă deliciile de consumatori de garbage. Poate fi o formă sau o defulare de infantilism ca aceea de a scrie obscenităţi pe zidurile şcolii. Însă o astfel de literatură se compune şi se publică acum, fiind proclamată dacă nu genială, măcar originală, spontană, îndrăzneaţă, total dezinhibată, urmând o cale liberă către o deplină detabuizare a limbajului. Mă, rog, chestiune de gusturi! Unele texte, precum cel al lui M. Vakulovski, ar avea şi un umor nebun. Nebun sau nu, umorul chiar există şi îşi face de cap, cel puţin în cazul lui. În rest, autorul uită rareori de acuplări, felaţie, sodomie, cunilincţie, masturbări, fecale, urină, scuipat, muci, spermă-ntre ţâţe, în păr, pe faţă, în gură, beţii, vome, scandaluri, bătăi, sânge. Nu cred că-i nevoie să traduc aceşti termeni în limbajul licenţios, mai toată lumea îi ştie azi, iar unii îi savurează în tot locul. Nu spun că e nevoie de această literatură aşa cum e nevoie, „pentru o parte a publicului”, de manele, de telenovele, de filme porno, ea există, tinde să devină un fenomen şi deci trebuie abordată ca atare.

Mihail Vakulovski ne face să credem că scenele şi întâmplările descrise şi relatate în carte s-au petrecut aievea, că sunt parte inextricabilă a experienţei lui personale. Înclin însă a crede că cele mai multe sunt nişte fantezii sau, mai bine zis, fandacsii, erotice şi lexicale. Ele îi vin pur şi simplu, „din talent”, firesc, dezlănţuit, frenetic, adică şi „din plăcere”. Ar fi o minimalizare faptul de a nu adăuga la limbajul licenţios şi multe secvenţe transcrise din graiul moldo-basarabean sau din jargonul rusesc, ambele lăsând o amprentă la fel de vizibilă asupra textului ca şi stilul „neruşinat”. Toate laolaltă alimentează hazul, sunt surse ale umorului de limbaj, aşa cum nu lipsesc nici situaţiile comice, jenante, senzaţionale, domestice ş. a. m. d. Atât limbajul cât şi faptele sunt în cea mai mare parte crude, „organice”, fruste, nude, caraghioase, intempestive, nemiloase.

Însă „tovărăşiile de cameră” se consumă, pantagruelic, pe un fundal politic. Cum spune Constantin Cheianu, prezentator atent (şi, după reţetă, mucalit!) al cărţii, din pricina voluptăţii cu care scrie M. Vakulovski, „ar putea să ne scape aspecte serioase şi chiar grave. Epoca descrisă de autor – fix tranziţia de la socialism la comunism, de la moldovenism la românism – e prezentată în planul doi, ca şi cum nu ar conta foarte tare, ceea ce reprezintă o stratagemă perfidă”. Cartea este, desigur, ceva mai mult decât pare la prima vedere.

Tovarăşi de cameră, bine încadrată de acelaşi Constantin Cheianu drept un „anti-bildungsroman existenţial” se va insera, în intenţia auctorială, într-o trilogie. Incitant, nu?, dar rămâne de văzut dacă trilogia va fi întregită de alte două rockman-e.