Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ultimul metafizician

        de Ionel Bușe

M-am întrebat întotdeauna cum va arăta „ultimul metafizician” și am sperat să nu fie un împărat din vreun oraș interzis. Cu toate diferențierile din interiorul ei, generația de dinainte de comunism era o generație de metafizicieni, poate cea mai europeană de până atunci. Mihai Șora, european deplin, cu studii la Paris, cu volum publicat la Gallimard, nu era o excepție, ci o confirmare. Eliade îl numea „ultimul Heidegger”, un fel de analitic al Dasein-ului pentru care îți trebuie timp și lecturi. Mai avem noi vreme pentru lecturi profunde și trăiri metafizice? S-ar putea obiecta că nu de timp avem nevoie, ci de „eficiența” lui. Dar „eficiența” pare să nu mai aibă de a face cu experiența gândirii, ci cu experiența pur și simplu indusă de „hărniciile mărunte”.

Volumul omagial „Șora”, îngrijit și prefațat de Marius Ghica (Editua Paralela 45, 2006) stă, în acest sens, mărturie pentru un destin de intelectual care nu și-a trădat crezul de metafizician așezat pe calea celor mai importante teme ale filosofiei europene. Structurată pe mai multe părți, cartea reușește să surprindă, prin fragmente din lucrări esențiale ale autorului, dinamica ideilor, iar prin studii și interviuri unele grile de interpretare a unei opere, deși puțin cunoscute, de mare subtilitate. Portretul omului Șora, demn, împăcat cu sine, nedespărțit de valorile modernității românești și europene, cu seninătatea celui care a înfruntat veacul, reușind să-l biruie, este ingenios realizat prin memoria afectivă a celor care l-au cunoscut.

Cheia marii sale încercări este dialogul interior început la 31 de ani. E vorba de prima treime a vieții, vârsta afirmării, care uneori îți poate lua mințile. Sunt multe exemple de fii care promiteau totul, dar care au sfârșit până la urmă în marele ospiciu social. În mod paradoxal, această vârstă nu este una a Fiului, cu toată revolta lui, ci aparține Tatălui. Este, de fapt, Tatăl revoltat. E Tatăl care redevine tânăr pentru a putea recrea. Urmează vârsta propriu-zisă a Fiului, vârsta experiențelor subiective, dar și a dramelor: fiul ispitit, fiul hulit sau chiar torturat. Numai crezul în care s-a născut, devenind ceea ce este, îl poate salva. Am putea spune că nu există, de fapt, nici fiu nici tată, ci numai metamorfozele Același-ului. Când Același-ul va fi uitat definitiv în transfigurările sale, de către un fiu rătăcitor, sensul umanului va dispărea. Poate că ființa se va pregăti pentru un alt salt ontologic în ceea ce privește umanitatea, dar despre acest lucru nu ne va fi dat să aflăm niciodată.

Problema timpului din Du Dialogue intérieur, interpretată în maniera lui Heidegger, dar dintr-o perspectivă personalizată, între cartezianism și fenomenologie, e una dintre primele îndrăzneli metafizice ale tânărului Șora. Ea ne arată, de altfel, o cunoaștere (comme il faut!) a istoriei filosofiei, a conceptelor, dar și o stăpânire a limbilor gândirii europene (greaca, latina, germana, franceza etc). Această poetică a primei vârste metafizice a lui le „dedans” et le „dehors” avea să fie, într-un fel, cheia de boltă a ontologiei din A fi, a face, a avea, prin care se întemeiază într-un fel de „închidere care se deschide” determinanta estetică din Sarea pământului și cea etică din Eu & tu & el & ea …sau Dialogul generalizat sau din Clipa & timpul. Circularitatea gândirii, care se desparte totuși de modelul vechii metafizici și care pornește de la problema condiției umane, într-un secol de prea multe ori inuman, păstrează întotdeauna o supoziție ontologică. De altfel, gândirea critică post-nietzscheană, oricât de deconstructivistă ar fi astăzi, nu poate renunța definitiv la sens fără să-și deterioreze relația cu sine. Deși marile discursuri ale filosofiei dispar, urmele lor, adaptate unei gândiri multiplex, sunt camuflate în rețele dialogice. În acest sens, filosofia lui Mihai Șora care, după cum se și spune, îndeobște, începe și se sfârșește cu o etică, apropiindu-l pe autorul Dialogului generalizat de Levinas, trimite la un ontologic ce schițează elementele unei peratologii.

Ne întrebăm, cum a reușit filosoful Șora să traverseze un veac, nu și cel mai liniștit din istorie, fără să-și schimbe calea ideilor? Poate pentru că acestea primiseră la tinerețe binecuvântarea Tatălui. Nu vin ideile mari la tinerețe, sau cel puțin semnele lor, când ne despărțim de cei care ne-au aruncat în lume cu destin cu tot?

Există mai multe tipuri de despărțiri. Unele sunt despărțiri în care fiii, deși își urăsc condiția de rătăcitori, devin simpli bastarzi care nu reușesc să-și mai amintească de rădăcini pentru a se regenera. Cele aproape două decenii de la căderea comunismului arată ce ființe fără însușiri am devenit după lunga despărțire de modelele culturii europene. Tranziția este marea șansă a oamenilor de mâna a doua și a treia, cum spunea Andrei Pleșu, însă ea a fost pregătită programatic prin mancurtizare de un întreg mecanism totalitar.

Experiența gândirii este întotdeauna datoare unor arhetipuri culturale de care, în cea mai mare parte, generațiile ultimei jumătăți de secol au fost private. Generațiile care într-o anumită măsură au reușit, traversând deșertul marxist-leninist, au avut  modele de dinainte de teroarea stalinistă (pe C. Noica, E. Cioran, M. Eliade, E. Ionescu, M. Șora etc.). Și aceasta pentru că au fost  despărțiri, cu toate tragediile istoriei, în care fiii s-au recunoscut în Tatăl spiritual care i-a slobozit pentru a deveni prin propria lor menire. Aceasta poate fi considerată calea metafizicii. Chiar Derrida, despre care se crede că a urât metafizica, dar care a sfârșit prin a se întoarce într-un anume fel la ea, n-ar fi fost nimic fără calea ei regală. De altfel, autorul Diseminării nu s-a revoltat împotriva metafizicii ca experiență a gândirii, ci împotriva tiranului identitar care pusese stăpânire pe ea, inclusiv cel universitar și academic. Nu te poți revolta împotriva gândirii, ci împotriva identitarismului ei. În acest sens, volumul de față reușește să redea valențele reale ale operei lui Mihai Șora, „singurul înțelept din generația” noastră, cum îl caracteriza Emil Cioran, a cărui moștenire ne învață, cred, cel puțin trei lucruri : nu există nimic fără căutarea unui sens, chiar când lumea se lumește altfel, iar istoria o ia razna ; că înțelepciunea nu se dobândește, ci se cultivă ; că cea mai mare realizare a unui om este propria-i viață. Deopotrivă, ea ne oferă prilejul de a ne reaminti ceea ce suntem, pentru a fi cu adevărat ceva.

Dacă există un ultim metafizician înseamnă că există arhetipuri în care să ne ancorăm experiența spirituală. Ultimul metafizician este întotdeauna tatăl unei întregi generații. Cu alte cuvinte este primul metafizician. Nu vorbesc aici neapărat de un antrenor spiritual sau de un maestru, ci de cel care, întocmai acarului, te pune pe cale. Restul îl faci singur. Dacă reușim să ne împărtășim din aceste lucruri, timpul bun se va întoarce la noi și cu el  kairos-ul filosofiei va toarce destine care se fac singure, în ciuda impostorilor culturnici care încă mai smintesc sau torturează concepte, după ce, nu cu mult în urmă, îi umiliseră sau îi torturaseră pe oameni.

 

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri