decât după moarte.

Nu ar fi trebuit să mi se spună pe numele ăsta

ridicol decît dacă voi fi salvat de la moarte

un om, un singur om, măcar,

cu versurile mele.

Copilăream pe atunci în podişul Hârtibaciului,

ca să pot regreta mai târziu paradisul.

Abia acum înţeleg că Ardealul este triumful

artizanal al unui libido molcom.

Singurul comunist din sat era Hristosul răstignit

în faţa căminului cultural.

Sătenii creşteau bivoli, bivoli negri,

pe care îi contemplam seara întorcându-se de pe lună,

aidoma literelor care ţi se preling din ochi

înapoi în carte.

Mai melancolic decât mine doar Gîbu văcarul era,

pe care l-a călcat mocăniţa,

o, ca pe niciun alt văcar existenţialist din lume.

Din satul acela vegheam pădurile în care plâng acum.

Dar dacă te gândeşti la copilărie

o faci pentru că nu ai murit de tânăr.

Amintirile frumoase sunt pentru laşi.

Of, Odiseea spaţială 2001 (sau plictisul universal)

s-a născut la sat, în zilele cu ploaie,

în mintea unui Hall ţăran şi singur,

aşteptând, aşteptând...

aşa cum aştepţi ca amintirile să te întoarcă

înapoi în viaţă.

Mă scăldam însă fericit în Hârtibaciul

de după moartea lui Creangă,

de după dispariţia României,

visându-mă unul din copiii diabolici

din cărţile lui Stephen King.

pe culoarul din stânga veneau din urmă optzeciştii,

înfometaţi de glorie

pentru că fuseseră sufocaţi de cei de dinaintea lor;

pe culoarul din dreapta li se năşteau în pas alergător

învăţăceii, care nu aveau de ales,

inocenţi şi de nicăieri.

A trebuit să învăţ să zbor aşa cum făceam

cînd visam că merg pe stradă

în pielea goală.

„Tu semeni mai degrabă cu un actor de telenovelă”

mi-a spus Ilie Constantin.

Mă întâlneam dimineaţa cu mine însumi

mahmur, în Piaţa Matache,

pescuind castraveţi acri din butoaiele cu poezie

ale ţăranilor, şi ei post-moderni.

„Să nu i se dea niciun premiu!

Ăsta nu trebuie ucis de tânăr!”

striga Azazel,

îngerul ocrotitor al poetului român.

Inspiraţia mă cuprindea cel mai adesea

în şanţ, cînd cădeam pe spate sub privirile

scâîrbite ale doamnelor şi domnilor...

Credeam că poetul trebuie să fie clandestin,

ca să poată îndura pe săturate

ceea ce îi vedeau ochii,

ceea ce îi sfredelea măruntaiele hrănite cu nori,

dar mai ales ca să nu plătească bilet

pentru ceea ce îndură în această călătorie

cu păsări de hârtie.

Într-o zi tata mi-a aruncat în faţă un ziar,

„Evenimentul zilei”, în care trona fotografia

lui Claudiu Săftoiu, fostul meu prieten de cenaclu,

la Buzău: „A reuşit”, mi-a spus sec

şi plin de dispreţ.

Înţelesul vieţii urcă mai degrabă din amintirile urâte,

care te pălmuiesc ca să te poţi bucura de primăvară,

care va deveni şi ea o amintire urâtă.

Ah, dacă aş fi auzit atunci de Heliogabal,

aş fi intrat în Uniunea Scriitorilor călare pe cal.

Dar cu poezia nu se face dragoste în grup,

îmi spuneam plângând pentru ea,

plimbându-mă prin Drumul Taberei ostil.

Alergam pe un culoar întunecat,

în tribune morţii tăceau cu toţii,

egoişti.

Morţii care se înghesuie în istoriile literare

ca în limuzina de lux a leprozeriei.

Nu ştiam că frunzele ne vor numi ceilalţi,

tremurând pentru noi în toamnă.

Nu ştiam că spunând „eu”,

spun totul împotriva poeziei.