| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ioana DINULESCUIoana în bibliotecă Sunt cărți care te scoală din morți. Te scoli dimineața înghețat bine, în miezul verii, ca un transatlantic înțepenit printre cuburile de gheață populând inocent și absurd, congelatorul bunului Dumnezeu. Te trezești, te uiți pe fereastra care dă-n zidul blocului de vis-a vis, blocul 13 bis. Te uiți și nu vezi decât proiecția propriului tău chip, fiert, afumat, congelat de parcă cineva s-ar pregăti să se hrănească o iarnă întreagă cu, vai, pricăjitele tale ciolane. Dar, sunt cărți care te scoală din morți. Pășești pe vârfuri prin propria ta rămășită de viață, te duci către raftul înecat în colb ancestral și alegi o carte ce te scoală din morți. O secetă aspră ca o mână de bărbat E mai, sunt caise verzi, sunt mărăcini galbeni în floare. Viața poetului se trece/petrece într-un vagon de clasa a III-a. În curând, poate chiar mâine dimineață, se va rostogoli peste el, peste hârtiile lui vara necruțătoare. O secetă aspră ca o mână de bărbat neînvățată să mângâie, știutoare doar să doboare copaci pentru focul din sobă, îl va înhăța de grumaz, îi va atârna pietre de moară la glezne. Va veni un anotimp în care seara biblioteca, locul de răsfăț și refugiu, va arde mocnit în flăcările ovarelor sale. O vară cu multe berze exilate în cuib și cucul năuc clocind în neștire ouă străine și seci. Nimeni nu va ști ce nu se mai întâmplă în pântecul lumii. Vor defila pe străzi, în haine de sărbătoare - fantoșe fericite ale propriilor lor absențe - prietenii, rudele, străinii buimaci. Doar tu, blândă Ioana, purtând pe umeri - cruce - portretul Văduvei trandafirii - vei duce la ureche scoica, vei asculta și vei înțelege din ce în ce mai puțin tumultul acestor întâmplări fără sens. Sâmbătă însorită cu pictori și primari Mâine va fi sâmbătă în Craiova, va fi o zi de libertate în orașul răstignit pe crucea râului Jiu. Se vor deschide expoziții, se vor ține concerte, se va juca o piesă absurdă pentru un singur spectator: bunul Dumnezeu somnolând pe acoperișul blocului 13. Femeile și bărbații din orașul Craiova vor defila în haine de sărbătoare către cimitirul spânzurat ca o lacrimă de pleoapa istoriei municipale. Pe iarba fragedă, verde/albastră, își vor cinsti ei moșii/strămoșii cu flori albe, de lămâiță, cu pâine și vin. Preț de două zile pe săptămână - sâmbăta verde/duminica albastră - bunul Dumnezeu ce somnolează în hamacul său divin țesut din firele de cânepă ale biografiilor femeilor și bărbaților din orașul Craiova, își suflecă mânecile cămășoiului de cânepă, coboară în stradă, pe asfaltul crăpat, și se face Primar. Cui i-aș spune eu da Cui i-aș spune eu ești, dac-ar fi doar proiecția pe oglinda unei pagini târzii a trupului meu fraged, dar știutor, de la treizeci de ani? Iubisem o dată, născusem o dată, alăptasem de sute de ori, preț de șapte luni și mai bine un superb animal pădureț, o viitoare femeie de treizeci de ani. Umerii, șoldurile, sânii mei de atunci, captivi în bluza de vară din pânză înmugurită în lada bunicii erau trofeul râvnit de vânătorii cu brațe prelungi, arămite în soare, cu torsuri scăldate în propria lor strălucire. Cui i-aș spune eu da dac-ar fi să mă întrebe pe mine : ai curaj, blândă Ioana, să călești în propriul tău sânge de la treizeci de ani, săgeata aceasta barbară ce va să se-nfigă în umărul lui, al lui Constantin? Dar cine, iubite cetitoriule, cine să-mi ceară mie acordul pentru o faptă așa de barbară? Cine, cine să mă întrebe pe mine? Istorie fără ferestre și uși Va fi o toamnă secetoasă, în schimb. Pe străduțele orășelului de câmpie se va rostogoli - monedă fără curs de schimb - țeasta pletoasă a Regelui Ioan din Tibet și amintirea altei lumi - rochie de mireasă a femeii de cincizeci de ani - va prinde aripi de colb, va învăța să zboare peste acoperișurile caselor năclăite în propria lor istorie fără ferestre și uși. Guri ale nimănui vor sufla patethic la colțuri de străzi. Din pubelele istoriei municipale se va isca un crivăț siberian. Un potop de imnuri ruginite va încremeni oul în cuib și mielul pascal în pântecele mumei sale. Poeme de pe malul stâng Era vară senină, nici nu gândeam că va mai veni vreodată toamna cea aromitoare sau maștera iarnă, așa că am smuls din țâțâni ușa, ferestrele casei mele de hârtie și acoperișul albastru ca maculatorul de citire al bunului Dumnezeu. Ferestrele, spuneam, ai căror ochi orbi stăruiau asmuțiți spre grădina vecinilor. Era vară senină, puberă, zurlie, în sandale de spini, în rochie de petale de rosa canina dragostea umbla amețită pe uliți prăfoase și nu sângera. Un veac întreg, un viitor mileniu năuc de bucurie fără ziduri înfigeau rădăcini fragede de-a dreptul în cerul de asfalt catifelat, în umărul stâng al îngerului străin, spinos și frunzos, care dicta lecția de facere a lumii bunului Dumnezeu. Îndrăgostit până la sufocare Dumnezeul meu e numai al meu! E Dumnezeul dintre blocurile 13 și 13 bis. Dimineața, când mă plimb, poet zănatic, încercând să definesc mierea aurie a lui august, târziul, și nuanța de cobalt a străchinii sparte în care vecina Olimpia lasă prinosul pensiei ei în favoarea vieții câinilor și pisicilor fără stăpân, Dumnezeul meu are urechi atât de lungi că poate auzi în ziua de Crăciun concertul de Anul Nou al Operei din Viena. Și mai poate Dumnezeul meu auzi zumzetul ființei ce mi-a îmblânzit lumea de asfalt și de lut, blănița neagră și petele aurii ale Calinei Carina Canina. Ea este o părticică /o cărticică, bob de lacrimă al îngerului meu gardian îndrăgostit până la sufocare de cuvintele împletite din spinii de Rosa Canina Calina Carina ai discursului meu despre Dumnezeul ce hălăduiește pe petecul de iarbă fragedă dintre blocul 13 și blocul 13 bis. Departe de scrâșnetul pintenilor cazoni pe asfaltul ca pielea netăbăcită a unui dinozaur răstignit pe crucea ulițelor înnodate în propria lor duhoare, aici, pe malul stâng al Jiului se răsfață tolănite cu buricul în soare un harem de fecioare/femei- țigănci aprige la jocul de-a uite-o nu e pregătindu-se să nască un alt început lumii/luminii. O ploaie acidă și lubrică Dacă mi-ai fi crestat încheieturile atunci, în dimineața când am așteptat încrezători sfârșitul lumii, cu o cafea fierbinte și ziarul de vineri în față, ar fi izbucnit din ele o iarbă proaspătă și verde ca măruntaiele mielului sacrificat de creștini la Paști. Propria mea biografie literară ar fi început să țeasă un hamac de mătase, învăluind lumea într-un cocon ocrotitor. Paginile cărților, nouă la număr, ar fi foșnit fericite într-o lumină divină după care tânjeau de la facerea lor. Dar acum, de mi-ai cresta carotida, încercând drăgăstos să netezești ridurile care-mi brăzdează gâtlejul și umerii prăbușiți în propriul lor amurg, o zăpadă sordidă ar izvorî din ea, un fel de istorie a nimănui, o ploaie acidă și lubrică, potop universal pe care nu-l vede , nu-l simte nimeni în afară de noi. |