Rezidentă din anul 2000 la New York, Carmen Firan scrie în română şi în engleză, acoperind un număr cuprinzător de genuri, poezie, proză, teatru, eseu. Detectorul de emoţii şi alte povestiri (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2011, introducere de Norman Manea) este a şasea carte de proză. Despre aceasta, Norman Manea notează: „Carmen Firan alternează melancolia cu grotescul, solidaritatea cu sarcasmul, ardoarea şi absurdul, insolitul şi incertitudinea în percepţia celor două surse vitale – vechiul şi noul ţărm – între care pendulează solitudinea pribeagului modern. […] Regăsim în noul ei volum, într-o proză alertă, în registre variate, fragmente din epopeea contemporană a emigranţilor, interceptaţi de destin pe harta spirituală rapid schimbătoare a timpului nostru.” (Introducere).

Proza este realistă, dar subiectivizată, lumea din jur fiind observată cu agerime şi cu afecţiune. Receptivitatea la stilul american, detaşat, utilitarist, este vizibilă. Dar n-a dispărut o sensibilitate tradiţională, o viziune mitologică a naturii, o solidaritate cu sufletul omului. Societatea americană este reprezentată de pitorescul multietnicităţii, de bogata lume interioară a fiecăruia. Gradul de adaptare la noua viaţă este diferit, naşte drame, cere eforturi, renunţări, eşuează, uneori. Cartierul Queens, frecvent evocat, este un loc în care coabitează aproape toate neamurile. Dora, plecată pe noul tărâm înaintea lui Dorin, suferă transformări pe care soţul ei nu le mai înţelege: „Când a ajuns la New York, Dorin a găsit o altă femeie. El nu era decât un intrus în universul artificial pe care Dora şi-l peticise cu grijă. Acum era blondă, slăbise, îşi tăiase părul, se lăsase de fumat, ajunsese vegetariană şi mânca produse organice cărora le studia întâi atentă eticheta. Era băieţoasă, uscată, mergea zilnic la sală şi trăgea de fiare, bea apă cu nemiluita, făcea yoga, se îndrăgostise de Chopra şi casa era plină de cărţile lui. O dată pe lună se ducea la un centru de spiritualitate din Upstate şi îşi educa voinţa, îşi programa succesul, fericirea şi nemurirea, în maşină asculta casete cu muzică de relaxare şi meditaţie, credea în comenzile subliminale date subconştientului pentru a reuşi în orice, oricât, îşi pierduse feminitatea şi era obsedată de carieră şi de bani. Se ducea săptămânal şi la terapeut. Avea o viaţă plină, iar pentru Dorin nu mai rămăsese nici un loc.” (Detectorul de emoţii). Americanizarea pare a fi un proces la fel de absurd ca metamorfoza lui Kafka. Imaginea unui iepure captiv într-un acvariu este simptomatică. Boala emigranţilor este izolarea, singurătatea sau, în cazul enunţat, mimetismul vulgar, o frenezie formală. Carmen Firan urmăreşte cu multă fineţe şi înţelegere psihologia protagoniştilor. Ştie să construiască subiectul, să creeze conflicte puternice. Discursul este deosebit de fluent. Se face o priză a ficţiunii la actualitatea de ultim moment. Scenele de viaţă au o deplină verosimilitate. Prezenţa unui recent naturalizat în faţa unui judecător, pentru o încălcare banală a codului de circulaţie, se transformă, prin amplificare mintală şi prin pesimism, într-o adevărată epopee, forându-se în mecanismele angoasei (în Vinovat de America). Scriitoarea observă detalii, face portrete din trăsături rapide, ştie resorturile psihice, urmăreşte impactul şi schimbările prin care trece emigrantul, are un umor bine temperat: „Rica adora să se uite în oglindă şi se plăcea de fiecare dată. Nici nu observase că îmbătrânise. Era de altfel renumită pentru lipsa ei de observaţie, trăia neatentă la oameni şi la obiecte, concentrată doar pe ea însăşi. În şcoală, pentru că era mereu cu capul în nori şi nu părea să aibă vreun contact cu realitatea, era poreclită Zburătoarea. Şi de aici i s-a şi tras.” (Din neatenţie). Proza lui Carmen Firan este dezinhibată, de o simplitate deconcertantă, foarte bine construită. Autoarea pare a putea face literatură din orice, cum ar fi aventura neprevizibilă pe care şi-o asumă, când acceptă, pentru un timp scurt, rolul de secretară, la un cabinet de ginecologie din Queens (Programări), sau regăsirea pe internet, după 30 de ani, a doi iubiţi, emigranţi, ceea ce prilejuieşte un mic roman epistolar, conţinând o poveste de dragoste pasionată (Bună dimineaţa, iubitule). Este surprins, în acest ultim text, misterul feminin în multiplele lui faţete: „femeie înger/demon/sublimă/infernală/violentă/tandră/nonconformistă/conservatoare/rebelă/supusă/inteligentă – de foc”, şi impulsiunea devastatoare a iubirii.

Premianţii şi maestrul face o pitorească radiografie a scriitorimii din diaspora, strânsă la o petrecere. Şedinţa de cenaclu improvizată este tratată cu ironie, protagoniştii fiind groteşti: „Eu, poate cea mai importantă femeie-romancier de azi din limba română, vă previn că m-am despărţit de ea. Pentru totdeauna. Este marele meu triumf de când am emigrat. Am rupt-o cu provincialismul. Mă consider de-acum scriitoare americană. Gândesc în engleză, visez în engleză, iubesc în engleză…”. Ies la iveală micile invidii ale grupului, crizele de grandomanie, elucubraţii de tot felul, cum ar fi eterna obsesie a Nobelului, neprimit de niciun român.

Scriitoarea, naturalizată de curând, are simţurile ascuţite, avide. Ea vede, percepe ceea ce americanilor le scapă în mod firesc. În Femeile mele, un inventar epic al menajerelor pe care le-a angajat, o româncă, deşi are nostalgia locului natal, constată: „Mă întreb de ce nu emigrează nimeni din America?!” Pentru ca, apoi, să conchidă: „Parcă aici sunt mai mulţi oameni singuri ca pe la noi”. Toate menajerele, alese, din solidaritate, dintre emigrante, suferă de semne cronice de înstrăinare. Autoarea, în schimb, pare familiarizată cu orice, este receptivă stilului american, îşi derulează cu dezinvoltură fluxul narativ, schimbă cu uşurinţă registre stilistice şi tematice. O ştiinţă a finalurilor ingenioase destinde tensiunea epică şi fascinează. Parcă întregul text este scris pentru soluţia finală. Atenţia este distrasă prin amănunte colaterale, pentru ca, dintr-o dată, declicul finalului să constituie revelaţia. Portretele nu sunt descriptive, ci se constituie, dinamic, succint, din funcţii ale personajelor. Dialogurile sunt alerte. Unele scene sunt memorabile, remanente, precum cea în care o bătrânică, Olga, adormind în trenul expres care o ducea în Manhattan şi constatând, la trezire, că nu mai are căciula pe cap, smulge din fugă, în timp ce cobora, căciula identică a călătorului perplex din faţa sa, pentru a constata, odată ajunsă acasă, că a ei se afla în gluga paltonului. La fel, impresionează povestea sculptorului rus Sasha, un abstras, plecat de acasă cu mai multe lucrări într-o faţă de masă, căruia, după ce află că la galeriile mari sunt admişi numai artişti morţi, i se cere să sculpteze Scufiţe Roşii, care aveau căutare. Tulburătoare este imaginea romantică a celor trei zburători în imaginaţie, pictorul boem Mihnea, cicălitoarea şi devotata sa soţie, Gina, şi prietenul lor confesor, seraficul Brian.

Roscov, o proză mai întinsă, este Metamorfoza lui Carmen Firan, urmărind transformarea neaşteptată a unui neînsemnat şef de atelier de fibre optice, mai întâi într-un cititor pasionat şi avizat, apoi într-un scriitor devotat artei sale până la pierderea propriului instinct de conservare, pentru ca, în final, retras într-o cutie de carton dintr-o grădină publică, să dispară, pur şi simplu, preschimbat în Cartea vieţii şi a morţii. Depăşind nivelul unei simple alegorii, textul este complex, pe alocuri căpătând aspecte eseistice dintre cele mai atractive.

Carmen Firan este o prozatoare autentică, având un spirit de observaţie dezvoltat, propensiune pentru ludic şi pentru construcţia epică, un simţ al umorului subtil, un discurs deosebit de fluent. Ea îşi dovedeşte talentul în texte simple, scrise dintr-o răsuflare, dar şi în lucrări complicate şi de amploare, precum şi în varietatea stilistică pe care o stăpâneşte. Se poate spune că, astfel, emigraţia se întoarce cu strălucire acasă.