Preot, cărturar, publicist şi activist cultural, Ioan Pintea a intrat în lumea bună a literelor prin volumele sale de poezie, eseistică, jurnal şi convorbiri (cu Nicolae Steinhardt şi Părintele Stăniloaie). Dan C. Mihăilescu îl socotea un exemplu demn de urmat, al unui, încă aşteptat, dialog între intelectualitatea laică şi Biserica Ortodoxă, iar N. Steinhardt sesiza, cu subtilitate, coexistenţa armonioasă între anxietatea de tip existenţialist şi liniştea contemplativă a vieţuitorului în cele sfinte. Casa teslarului, Ed. Cartea Românească, 2009, are în componenţa sa trei cicluri, ale căror titluri mărturisesc o viziune dramatică asupra vieţii. În primul, Despre boli, inspiraţie şi alte cuvinte, poetul îi omagiază pe tinerii înfăptuitori ai Revoluţiei din Decembrie 1989, printr-o simplă raportare la prezentul rostirii, punctat de prozaismul zilnic: „de câte ori vecinul trage apa la baie mă ridic/ în mijlocul camerei şi aştept inspiraţia de multe ori/ soseşte dimineaţa pentru că duhul bate acolo unde vrea/ şi când vrea”.

Remarcabilă este, la Ioan Pintea, conştiinţa vecinătăţii în spirit a poeziei şi a credinţei, poetul fiind şi un eseist avizat pe această inepuizabilă temă. Mai multe poeme din volum speculează în jurul unei posibile definiţii lirice a inspiraţiei ca misiune sacră, dureroasă însă prin concentrarea absolută pe care o cere: „de câte ori creierul celorlalţi înnoptează/ între urechile adunate-ntr-un singur auz ţuguiat/ din care cer vine acest ac ascuţit/ şi ne străpunge deodată prin piele plăcerea?/ întreb” (Inspiraţia). Formaţia ecleziastică a autorului se străvede din imagistica sa, populată cu îngeri şi sfinţi, dar şi cu simboluri arhetipale, precum apa, iarba, pământul, pasărea, peştele, fiara, şerpii, cifra şapte, câinii, repetate într-un şir de poeme-viziuni al căror ton este însă întotdeauna tensionat, fără clişee ori edulcorări (după cum remarcă şi O. Nimigean). Discursul este lapidar, poemele au ceva pietros, frugal, rostirea lirică respectându-şi condiţia de aspră misiune. În locul chipului profan, cu asperităţi, apare unul desenat „după a doua natură”, cea ideală, dedat unei meditaţii continue, asumată „cu gândul atârnat ca o limbă roşie”. Spunerea este austeră dar revigorantă, căci un îndemn sună: „să nu luaţi în deşert deşertul”.

Cel de-al doilea ciclu, Cântecul de viaţă şi de moarte al Poştariului de la Runc, îngemănează, fără ambiguităţi, perspectiva umană şi cea mistică, într-un magic aliaj. Aflăm aici profilul uman al poetului (Melancolie ori O aşa mare iubire), schiţat ca un melanj între sfiiciunea adolescenţei, patima iubirii şi a muzicii. Eul poetic este un ascultător obstinat de muzică bună, de la Zavaidoc la Jean Moscopol ori la John Lennon, Leonard Cohen şi Aretha Franklin, dar şi, desigur, un rafinat degustător de poezie, de la Sylvia Plath la Edgar Lee Masters, Emily Dickinson, Konstantinos Kavafis, Apollinaire ori Ioan Alexandru.

Unele poeme din categoria artelor poetice camuflate respiră o duioşie aparte şi o delicateţe mai presus de fire, de dincolo de lume parcă, precum splendidul, de la un cap la altul, poem intitulat Cântec de Înviere, care îi portretizează pe aceia care „dau în fiecare zi şi în fiecare noapte/ piept cu uraganul”, în vreme ce „lângă ei dumnezeu se face mic/ mic de tot/ un omuleţ acolo care se lasă dus de mână/ şi încântat îi urmează ascultător/ până la marginile pământului/ priveşte şi El uimit/ cum printr-o mişcare absolut surprinzătoare/ graţia lor atinge perfecţiunea”, iar un pekinez „tocmai trece pe zebră/ strecurându-se abil printre picioarele pietonilor”. Creaţia poeţilor, pare a ne spune Ioan Pintea, seamănă unui spectacol grandios şi straniu, ce poartă, simultan, pecetea spontaneităţii şi a smereniei: „observ cum înviem unul câte unul şi cum glorioşi/ ne înghesuim la ferestre/ şi pur şi simplu nu ştii ce să mai zici/ pentru că toată lumea/ vede-n sfârşit:/ câţiva poeţi un dumnezeu mic şi un pekinez/ trecând pe zebră/ strecurându-se abil printre picioarele trecătorilor”.

Un ton uman netezeşte asprimea universului hieratic, propriu lui Ioan Pintea: „din când în când sunt cuprins de remuşcări şi/ nu-mi vine să cred că totuşi/ după toate câte-am făcut/ vom avea parte de o aşa mare iubire” (O aşa mare iubire).

Gândul fiind constant aţintit la problematica mântuirii, dincolo de mirean răsare brusc contemplativul, copleşit de greutatea materială a lumii: „şi ca într-o ilustrată de crăciun cu îngeri şi norişori/ am întrezărit/ la capătul pârtiei/ păcatul sub forma strălucitoare a gravitaţiei” (Călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei). Spiritualitatea atrage imperios, fiindcă nu e o convenţie, ci o stare luminoasă a fiinţei, în care se ivesc tablouri de o prospeţime şi de o ingenuitate fermecătoare, imagini flotante, diafane, dublând legile firii, precum poemul de mai sus ori Emily, o pledoarie pentru perenitatea poeziei, pornită de la teribilele amănunte ale biografiei poetei Emily Dickinson. În Candela, întâlnim o sublimă ipostaziere a conştiinţei divine pururi treze: „arde în fiecare zi şi în fiecare noapte/ până la epuizare/ arderea ei e total străină de viaţa oraşului nostru/ şi absolut nepăsătoare în faţa frigului şi a fricii/ a vântului rece şi a viscolului şi a ploilor (...) ea/ e cheiţa de aur cu care deschid uşile raiului/ şi mă uit tulburat înăuntru/ în sfârşit/ descoperind Frumuseţea ascunsă şi Gloria/ ea/ candela aceasta focul acesta mic şi neîntrerupt/ e ameninţarea mea cea mai mare/ împotriva întunericului şi a morţii”. În aceste versuri simple întrezărim o încredere totală faţă de lumina increată, desăvârşit comentată de Gregorie Palamas, aptă să răscumpere tot răul mundan prin veşnicia beatifică a dimensiunii divine atotprezente. În consecinţă, locul în spaţiu al fiecăruia nu mai are relevanţă, el fiind o simplă trambulină pentru zbor: „totul pare o deznădejde de zile mari/ doar sufletul/ aşezat pe un covor zburător are parte/ de fericire deplină/ el singur îmi contrazice frica şi îngrijorarea/ şi îmi demonstrează cu argumente vizibile/ că nu există altundeva un loc mai bun”.

În aceeaşi notă absolută sunt compuse poemele de dragoste ale lui Ioan Pintea, precum Oglindă sau Acum ştiu, ori cele dedicate maternităţii simţite ca eternitate sfinţitoare, precum Floricica şi Maria de la Nicula, emoţionante, patosul căutării spirituale neţărmurite fiind nota definitorie a celui de al treilea ciclu, Aier . Împreună cu poetul putem exclama, în final: „ce graţioasă flacără, viaţa!“ (trei lumânări), viaţa trăită într-o curăţie şi iubire fireşti, într-o bogăţie lăuntrică hrănită din spirit.